În anii ’90, responsabilul unui cinematograf din filmul lui Mircea Daneliuc Patul conjugal zicea: „Prevăd vremuri nasoale!“. Despre vremurile prevăzute de personajul interpretat de Gheorghe Dinică e vorba în romanele lui Daneliuc. I-a apărut de curînd încă unul. O satiră, ca și celelalte, dar cea mai împlinită artistic. De fapt, Daneliuc a început scriind proză. Tot el și-a scris scenariile filmelor. În cei unsprezece ani de cînd nu mai face film – pentru că țara nu-l vrea, cum a remarcat în interviul pe care i l-am luat – i-au apărut romane, povestiri, într-un ritm de invidiat, scrise excelent și într-un stil numai al lui. Aparent oral.
De fapt, Daneliuc simulează extraordinar oralitatea, nervos, autenticist și totodată parodic, avantaj pe care personajele din filmele lui nu-l au. Vocile din romanele lui suprapun, derutant, dar formidabil de expresiv mai multe alte voci din care citează, fără să ne prevină, ricanîndu-le – ce să-ți spun! – ca ventrilocii care se ceartă cu păpușile pe care le manevrează: cel puțin trei voci într-una singură. De aici senzația pe care o ai la lectură că personajele lui Daneliuc se ceartă în permanență cu cineva pe care-l citează doar ca să i-o zică după aceea, apoi se răfuiesc cu altcineva sau, rareori, pentru a cădea la o pace de moment. Pentru o asemenea performanță îți trebuie o ureche absolută de dirijor care regizează vocile instrumentelor din orchestră.
În cazul lui Mircea Daneliuc, vocile pe care le orchestrează sînt cele pe care le auzi în uriașul cor care ne înconjoară zilnic. Rezultatul e cuceritor și de o originalitate cu neputință de concurat. Oralitatea lui Daneliuc ascunde, în romanele lui recente, o formidabilă polifonie, pe care din cînd în cînd autorul o descompune în vocile componente, cu liniuță de dialog, atît cît să-ți arate care e materia primă cu care lucrează.
În timp ce alți prozatori au nevoie de timp ca să li se așeze impresiile și pentru a digera realitatea imediată, Daneliuc – deprins din regia filmelor sale să decupeze rapid, artistic, lumea imediată – e la cel mult un pas în urma evenimentelor în Coma hindusă. Romancierul are promptitudinea din Momentele lui Caragiale și capacitatea de a construi o frescă, în mijlocul vînzolelii cotidiene. Un polițist cu grad înalt, tînăr pensionar, vrea să se sinucidă în plină epidemie de COVID-19 și povestește agitat-metodic, pe ore și minute, ce i se întîmplă înainte de a trece la fapte. Daneliuc pornește de la un caz real despre care s-a scris din belșug în presă. Mai precis, de la colonelul care a îmbolnăvit cîteva zeci de pesoane, inclusiv pe cei din familia sa, după ce a consumat discret o aventură amoroasă pe care a dat-o în vileag doar strîns cu ușa.
Sîntem în plină tragi-comedie: moartea dă tîrcoale în jurul casei polițistului repudiat de familie și de colegi, frica stîrnește reacții paranoice printre cei din jur, în timp ce el, pensionat drept represalii, privește de sus tot spectacolul, ca unul care tocmai și-a luat soarta în mîini. Mitocanul filosofează cinic, cu o nesimțire îngroșată de hotărîrea de a se răzbuna pe lume și pe viață, indecis doar asupra instrumentului cu care să-și ducă operațiunea la capăt. Narațiunea crește arborescent. Daneliuc reconstruiește haosul, pe care îl ține sub control zugrăvindu-și rapid fresca, dar cu o extraordinară precizie a detaliilor, încît cazi în admirație și față de întregul pe care ți-l trece pe dinainte, și față de amănuntele care-l compun. Cînd termini lectura, te miri că nu s-a încheiat și pandemia, deși admiți că circul continuă.
Mircea Daneliuc, Coma hindusă, Editura Alexandria, 2021.