Au fost nouă, n-au fost zece, uite-aşa şi Londra trece. Din pronostic, am ieşit în minus cu o medalie, deşi – trebuie să recunoaşteţi – timp de cîteva minute am avut şi bronzul de la bîrna feminină. Deci, hai să nu ne mai plîngem atîta. Lacrimile sînt doar pentru campioanele ce nu şi-au atins înaltul obiectiv. A plîns marea canotoare Viorica Susanu. Plîngea spadasina Ana Maria Brânză. Pînă şi dubla medaliată Cătălina Ponor, după un superb argint la sol, era cu nodu-n gît şi ochii-nlăcrimaţi… Noi, ăştilanţii, cei de pe margine, n-avem nici un drept să tot jelim.
În pasionalul discurs băştinaş, se vehiculează întrebarea panicată „De ce atît de puţine medalii?“. Răspunsul e dureros de simplu: tocmai d-aia! Pentru a găsi explicaţiile profunde şi subtile, ar trebui să purtăm o discuţie lungă, foarte lungă, ce ar dura cît încă 20 de ani de confuză tranziţie. Desigur, bineînţeles, evident, fireşte că ne-am fi dorit mai mult. Ce suporter român nu şi-ar fi dorit? Cîndva eram mai sus, nu pe locul 27, cu doar 9 medalii. De aici, şi jelaniile unora.
Hai să privim însă şi istoria mai lungă a olimpismului românesc. Între Melbourne ’56 şi München ’72 am stat pe o medie de cam 15 medalii. Am sărit spectaculos de la Montréal ’76 la Seul ’88. Erau, în ţară, anii celui mai crunt ceauşism. După care, cîştigîndu-şi poporul libertatea, am tot slăbit ştrocul, între Barcelona ’92 şi Londra ’12. Nu foarte mult, conform statisticilor. Ultimele două decenii sînt doar cu cîteva medalii sub media anilor ’50-’70 din secolul trecut. Datorită cîtorva eroi şi eroine, rămînem în meci.
Chestia e că rămînem şi crăcănaţi, dureros – nu graţios, ca-n şpagatul gimnastelor –, între două maniere, două sisteme. Visăm, vizăm condiţii cvasiprofesioniste şi exclusiviste pentru sportivii de Olimpiadă. Şi, în acelaşi timp, căutînd baza de selecţie, ne e dor de Daciadă, o manifestare a maselor largi, populare. Asta înseamnă, fraţilor, Româniada. Noi doar am pus problema. Nu zicem deloc adio, se rezolvă pîn’ la Rio.
Bravo, fetelor şi băieţilor! Mergem înainte.