Mulți avem impresia că, dacă am văzut de mai multe ori un actor pe scenă, la cinema sau la televizor și-i dăm bună ziua pe stradă ca unui cunoscut sau chiar unui prieten, actorul trebuie să răspundă la fel. Eventual să se oprească din drum și să ne întrebe ce mai facem. Dacă nu ne răspunde, îl taxăm de nesimțit sau de om cu nasul pe sus. Regizorii, spre norocul lor, n-au parte de așa ceva. N-aveau, fiindcă tabloidele și televizorul, mai ales televizorul, i-au scos din rolul de eminențe cenușii ale spectacolului, pe care nu le cunosc decît actorii, confrații, producătorii și criticii. La noi, cel puțin, regizorii au și azi acest beneficiu. Cînd însă Andrei Șerban s-a întors în România după 1989, vorbind românește cu accent american și cu un aer mesianic, a devenit imediat subiect de dezbatere pentru snobi, mitocani și mai ales pentru cei din lumea teatrului. Unii, entuziaști, alții, susținători ai curentului „n-a mîncat salam cu soia“, l-au atacat de la început. Dar cîte discuții a stîrnitTrilogia antică pe care Andrei Șerban a pus-o în scenă la Teatrul Național din București – unde fusese instalat director de Andrei Pleșu, la fel cum Lucian Pintilie devenise directorul peste Studioul de film al Ministerului Culturii, înființat pentru el de același Andrei Pleșu!
Regizorul n-a rezistat mult la șefia Naționalului din București. S-a întors în lumea largă să pună în scenă spectacole de teatru și de operă, vizitînd uneori România ca simplu particular.Iată-l acum la a doua sa carte. Prima, O biografie, a apărut tot la Polirom, în 2006. Niciodată singur e bine scrisă, dar spre dezamăgirea celor ce așteaptă amănunte picante sau măcar pitorești din viața celor portretizați aici, Andrei Șerban se ferește de anecdote. E aici același orgoliu care l-a împiedicat pe regizor să facă populist cu ochiul spectatorilor. De fapt, mai degrabă convingere artistică decît orgoliu. Portretele pe care le face Andrei Șerban, esențializate,țintesc gîndirea artistică a portretizaților și filosofia lor de viață. E firesc pentru acest discipol al lui Peter Brook, la care Șerban se tot întoarce și cînd scrie despre alți regizori. Cartea asta e pentru cei cărora le plac discuțiile teoretice despre teatru și despre „concepția regizorală“, încît cititorul obișnuit probabil că n-o va găsi pe gustul său.
Puțini memorialiști recunosc că și atunci cînd scriu despre alții o fac pentru a vorbi despre ei înșiși. Andrei Șerban spune asta deschis și fără umor. De altfel, regizorul e spiritual, are, adică, vorbe de duh, dar umorul îi lipsește. E în cel mai bun caz ironic. Ca oricărui om de teatru, lui Andrei Șerban îi place succesul, însă nu succesul la oricine. El se adresează cunoscătorilor, iar dintre cunoscători acelora cărora le place direcția lui Peter Brook, în care esențialesînt diferențierea, unicitatea, nu asemănarea. Prin urmare, Andrei Șerban sfidează corectitudinea politică, în care vede un inamic criminal al artei, și e uimit că această corectitudine și-a găsit loc chiar și într-un teatru al experimentelor și al spectacolelor de nișă cum e (pentru Andrei Șerban, era!) La MaMa. Regizorul care urăște uniformizarea și încolonarea pe care le presupun canoanele corectitudinii politice în Statele Unite crede sau mai degrabă speră că Europa a rămas un bastion de necucerit pentru corectitudinea politică. Deloc în treacăt fie spus, Andrei Șerban e politicos în scris, nu înghite informala batere pe burtă și nici apelativele jignitoare care bîntuie lumea culiselor, încît de la distanțăte poți mira de adversitatea lui față de corectitudinea politică. Însă, în retorta filosofiei sale, regizorul își simte amenințată libertatea de creație de această corectitudine, în care vede o față a totalitarismului.Ceea ce trimite o lumină specială asupra titlului cărții sale. Niciodată singur!
Andrei Șerban, Niciodată singur.Fragmente dintr-o galerie de portrete,Editura Polirom, cu un Cuvînt înainte de Toma Pavel,2021.