Așa cum eroul comunist Vasile Roaită n-a tras sirena pentru muncitori, ci pentru agenții Siguranței care așteptau semnalul ca să-i umfle pe greviști, tot așa învățătoarea prinsă cu mîna în buzunarul elevilor a dat alarma ca să se adune banii, dar s-a adunat presa. Banii lipsesc în continuare din Educație, iar în locul lor apar, ca în povețele biblice, Pilda profesoarei porno, Parabola profesorului violator și Cîntarea învățătoarei șpăgare. Copiii merg la școală din ce în ce mai degeaba, purtînd în ghiozdane, la dus, mărunțișul care îi face pe dascăli să-și amîne, și anul acesta, plecarea la cules de căpșuni. Învățămîntul de stat respiră mai greu ca Darth Vader, dar nu există în Univers o soluție care să asigure bunăstare și progres fără carte.
După războaie și resurse, succesul țărilor avansate vine de la educație. Ca investiție, educația e mai profitabilă decît heroina, prostituția, traficul de arme sau spolierea bugetului de stat. Deosebirea e că educația își arată beneficiile abia după două decenii. E exact intervalul în care noi am mers la supermarket fără să ne mai oprim pe la școală. În cazul României, dezinteresul pentru învățămînt a fost național, la fel de național pe cît a fost, în cazul tuturor țărilor dezvoltate, interesul.
Studiul PISA, care măsoară nivelul de pregătire al elevilor din statele OECD la matematică, lectură și științe, arată o degradare permanentă a poziției României. Din 65 de țări, în 2012, țara noastră s-a clasat pe locul 48, cu trei locuri mai jos ca în 2011. Dimpotrivă, țări ale căror economii se mișcă spectaculos în ultimii douăzeci de ani ocupă locurile din vîrf: China, Singapore, Hong-Kong, Taiwan, Coreea de Sud, Japonia. Statele din nordul Europei, ale căror investiții în educație reprezintă o formă de fanatism străvechi, au cele mai sigure și mai umaniste economii. Ha-Joon Chang, economistul vedetă de la Cambridge, dă exemplul Coreei de Sud, o țară care în 1961 avea 82 de dolari pe cap de locuitor și care azi îl strivește pe nepotul acelui locuitor cu o povară capilară de 32.000 de dolari. Așa ceva a fost posibil alocînd cu ferocitate bani pentru educație vreme de cinci decenii. Educația, al cărei buget trece de 5% din PIB și care e completat cu o sumă identică din fonduri private (ajungînd la aproape 10% raportată la PIB), a făcut posibilă selecția inteligentă a liderilor politici, a managementului de stat, a politicilor industriale, comerciale și culturale. Coreea de Sud exporta în anii '60 doar tungsten, pește și împletituri de paie, iar azi planeta nu poate trăi, practic, fără produsele ei de înaltă tehnologie.
Pe această năruire a învățămîntului românesc de stat ni se înalță, de fapt, viitorul. Politicienii tineri, care provin, cu diplome și doctorate, din școala neglijată a ultimilor douăzeci de ani au obrăznicia s-o arunce în spinarea profesorilor. Or, profesorii, învățătorii și educatorii sînt ultimul grup de rezistență pe care sănătatea mintală a națiunii îl mai opune azi dezintegrării totale. Școala e paiul de care se poate agăța o țară care a ratat aproape tot. Să fii ministru, prim-ministru, președinte, deputat sau senator și să stai cu mîinile în sîn cînd dascălii mor de foame e ca și cum, din tot ce ai putea fura din România, tu ai alege să-ți furi căciula.