Dacă blestemul, ghinionul, nenorocirea, pîrjolul, foametea, sărăcia și boala ar fi trebuit adunate sub puterea unui singur cuvînt, acela e, de bună seamă, Caragea. Ioan Gheorghe Caragea a urcat pe tronul Valahiei în 1812, ca urmare a unei plăți efectuate către sultan. Ambasadorul Franței la Înalta Poartă pomenește despre 8.000 de pungi cu galbeni, adică mai mult decît puteau căra cincizeci de hamali, sau mai mult decît puteau fura patru domnitori fanarioți de lăcomie medie. Ca să scoată banii ăștia însutit, Vodă Caragea a venit la București echipat cu un plan cuprinzător, care, cu excepția uciderii om cu om a populației, cuprindea totul.
Numai că ghinioanele au început să se țină lanț. În prima noapte petrecută în smîrcurile Bucureștiului, în putorile de hoit ale mahalalelor și în bîzîitul miliardelor de țînțari, Măria Sa a trebuit să sară din așternut și să fugă cu întreaga curte din incendiul care cuprinsese palatul cel nou din Dealul Spirii.
O săptămînă mai tîrziu, cînd încă nu apucaseră arnăuții să se năpustească asupra gospodăriilor, o ciumă năpraznică – Ciuma lui Caragea – s-a pogorît peste țară, umplînd maidanele de cadavre noi. S-au pus pe seama flagelului bubonic peste 100.000 de morți, dar se zice că peste jumătate au pierit de mîna cioclilor care nu aveau răbdare să le aștepte ultima suflare și îi îngropau de vii, fără cizme și fără inel.
După ciumă au ieșit la rampă lăcustele, seceta și foametea. Țara a fost așa de sleită încît tătarii, care plănuiau un raid, au lăsat-o baltă. În 1814, Vodă Caragea i-a retrocedat unui văr îndepărtat orașul Ploiești, printr-o operațiune infracțională care stîrnește invidii și azi. Ploieștenii au ieșit în stradă, negustorii au închis prăvăliile, iar domnitorul a pus potera pe toți, i-a umflat și i-a băgat în temniță.
În 1816, familiile Ghica, Bălăceanu și Filipescu au pus la cale un complot. Cum trădarea era materie de bază la școala vieții în principatele române, primul a aflat Caragea. Au căzut atunci multe capete și mulți boieri au primit domiciliu forțat. Totuși, Justiția a știut să-i cearnă pe cei cu dare de mînă, iar Vodă și-a restaurat mare parte din investiția făcută la înscăunare.
Averea pe care se zice că a strîns-o Ioan Gheorghe Caragea depășește închipuirea unuia ca Brâncoveanu, ucis pentru mult mai puțin. Caragea a stors țara ca pe o lămîie călcată de buldozer. A pus taxe pe țărani, pe boieri, pe arendași, pe popi, pe oșteni, pe dușmani, pe propria-i familie. Pînă și pe sine însuși ar fi pus dacă ar fi fost sigur că plătește.