Comunistul ilegalist Miklós Goldberger a dovedit o rară dibăcie de a se feri din îmbrățișarea morții. Urmărit de propria înmormîntare așa cum iepurii sînt urmăriți de ogari, Miklos a știut să-și fenteze de zeci de ori sfîrșitul pus la cale de o epocă nemiloasă cu progresiștii.
A fost arestat de cinci ori în România și a cunoscut interogatoriile de beci ale Siguranței. A fost omorît în bătaie de mai multe ori cu prilejul manifestațiilor muncitorești, dar de fiecare dată și-a recăpătat pulsul. A scăpat din greva foamei după 40 de zile de post, singurul dintr-un grup de protestatari comuniști morți. A ieșit viu de la Lubianka după un interogatoriu care, de obicei, lăsa în viață doar ofițerii anchetatori. A supraviețuit trei ani torturii, foamei, bolii și împușcatului la întîmplare în lagărele Vapniarka și Grosolovo din Transnistria. Lista norocoaselor sale eschive din calea morții e lungă, dar merită reținută performanța de la vîrful PCdR. În fracțiunea de secundă în care a condus, ca secretar general, partidul, în 1940, a evitat și glonțul în ceafă care l-a răpus pe predecesorul său, Boris Ștefanov, și ranga care i-a crăpat capul succesorului său, Ștefan Foriș.
Miklós Goldberger s-a născut în 1904 în cea mai săracă și mai numeroasă familie de evrei din comuna Someș Odorheiu. A fost al optsprezecelea copil al unui tată disperat să-și transmită genele și al unei mame care n-avea unde fugi. Moartea i-a secerat o treime din frați, dar se poate spune că înverșunarea de a rămîne viu pe care a arătat-o Miklós de-a lungul vieții sale a compensat rata deceselor în familie.
Ca orice viitor comunist ilegalist, Miklós a întrerupt studiile după șase clase și a ales una din meseriile care, de-a lungul istoriei, au deschis la minte clasa muncitoare. S-a făcut cizmar și cizmar a rămas pînă la capăt, chiar dacă partidul l-a făcut deputat, membru CC, general, director de bancă și profesor universitar.
Pe lîngă talentul de a se sustrage morții, Miklós Goldberger a mai avut unul: turnătoria. Era un denunțător de mare calibru, neobosit și util, mereu gata să-și bage tovarășii, apropiații, familia și chiar dușmanii la zdup. Firea lui duplicitară l-a făcut neprețuit pentru comisarii de la Moscova, care l-au folosit, între altele, la una dintre cele mai grețoase operațiuni de trădare din statele comuniste frățești.
În 1956, după revolta populară din Ungaria, Miklós a fost trimis la Budapesta, alături de Valter Roman și Gheorghiu-Dej. Imre Nagy și alți lideri ai revoluției reprimate se refugiaseră la ambasada Iugoslaviei, iar Tito se afla în război politic cu URSS, așa că nu avea de gînd să-i predea. Tancurile sovietice patrulau pe străzi cînd Miklós Goldberger și Valter Roman l-au vizitat pe Nagy. L-au aburit cu solidaritatea și prietenia poporului român și l-au convins să ceară azil politic în România. Așa au ajuns cei cinci conducători ai revoltei antisovietice din Ungaria la București. Doi au murit pe durata discuțiilor cu KGB-ul, iar ceilalți trei au fost trimiși la Budapesta, unde noul guvern Kádár, instaurat de ruși, i-a spînzurat.
Miklós Goldberger a fost doar unul dintre cei care au demonstrat lumii întregi cît de valoroasă poate fi în comunism meseria de cizmar. Cu tot norocul lui, pînă la urmă, moartea i-a venit de hac. A murit în 1970 într-un spital din Viena, ducînd cu el în mormînt calitatea de membru al CC al PCR și o puzderie de ordine și medalii.