M-am întîlnit la coadă la sfîrșitul lumii cu un prieten pe care nu-l mai văzusem de mult. Eu aveam în coș o sticlă de prosecco și două pungi de popcorn cu cașcaval, el avea niște icre și o brînză Brie. În jurul nostru, oamenii dărîmau munți de făină și mălai și se băteau la propriu pe ultima pungă de lămîi. Ne-am uitat fiecare în coșul celuilalt, am rîs de situație și de faptul că o să murim de foame, ne-am întrebat de sănătatea familiei și eram foarte aproape să ajungem la casă cînd ne-a acroșat o doamnă cu căruciorul de ulei și zahăr. „Dacă vreți să căscați gura, dădeți-vă la o parte, că e oameni care se luptă pe viață și pe moarte aicea.” Am lăsat-o politicoși pe doamna în față, pentru că așa e frumos în situații de viață și de moarte, mai ales dacă ai mai puține produse în coș. La final ne-am salutat amiabil și-a rămas că trebuie neapărat să vorbim zilele astea și să facem ceva. „Dar dacă murim cu toții între timp?”, am meditat o secundă la asta, după care ne-am despărțit rîzînd. N-o să facem nimic zilele astea, dar nici n-o să murim cu toții între timp. Doamna cu uleiul a rămas scărpinîndu-se pe sub mască. N-am înțeles nimic de la viață.
Coada de aur
