În fotografiile care-l înfățișează pe Gheorghe Naumescu vedem un bărbat arătos, costumat în uniforma coloneilor cu dare de mînă, plin de fireturi și de eghileți, cu mustăți de cavalerist răsucite în sus și cu o „muscă” sub buza de jos, sprijinit într-o sabie pe care nu pare s-o poarte degeaba și ținînd pe cap, ca pe o coroană, o căciulă militară cu pană de struț. Nimic din ceea ce ar fi putut constitui motiv de duel în epocă nu-i lipsește din atitudine: nici privirea înfumurată, nici mîna ținută țanțoș în șold, nici zîmbetul obraznic, dar totul pare un pic forțat, împotriva naturii colonelului, ca și cum fotograful sau soția l-ar fi îndrumat cum să pozeze. Vezi apoi, dacă te uiți mai bine, urechile clăpăuge, ochii apoși, fizionomia bonomă a lui Grigore Vasiliu Birlic și începutul unui burdihan care se luptă, disperat, cu centironul. Toate astea mărturisesc, de fapt, umanitatea ascunsă în inima simțitoare a colonelului Naumescu, un om de treabă și liniștit la urma urmei, obligat să îmbrățișeze cariera armelor fiindcă nu exista o altă declarație mai bună și mai sinceră de patriotism.
S-a născut în 1869, în Băcani, județul Vaslui, într-o familie de țărani înstăriți, care l-a trimis să învețe carte la Bîrlad și la București. Școala de ofițeri de cavalerie a făcut-o la Tîrgoviște, iar după absolvire superiorii l-au detașat în Belgia, pe lîngă garnizoana din Bruxelles a Regimentului 2 de Gardă. Naumescu a învățat despre cavalerie tot ce se putea învăța și s-a lăsat cucerit de spiritul de corp al acestei ramuri militare, care oferea, pe atunci, cea mai romantică dintre morțile posibile în război, moartea călare.
Pînă să înceapă primul război mondial, tînărul căpitan Naumescu a avut răgaz să cunoască dragostea, el împlinindu-și vocația de familist cumsecade prin căsătoria cu Ecaterina Palade, fiica moșierului din Suseni. Zestrea pe care a primit-o de la tata-socru a fost o moșie pe care încăpeau douăzeci de bătălii. În conacul pe care și l-a durat în inima moșiei, la adăpostul unei păduri de stejari, Gheorghe Naumescu și-a petrecut cele mai tihnite momente ale vieții sale, dobîndind și acea rotunjime discretă a trunchiului pe care ți-o dau pastrama, plăcintele cu dovleac și vinul de Odobești.
Campania din Bulgaria l-a găsit pe Naumescu maior, un maior iubit de cele trei batalioane din subordine. Apoi, în august 1916, cînd s-a dat ordin să se treacă munții în Ardeal, Gheorghe Naumescu era colonel și comanda Regimentul 2 Rășiori din Bîrlad. În rapoartele de front și în memoriile comandanților care au supraviețuit, faptele lui de arme au rămas un model de disciplină și rațiune, de prudență și de vitejie. Colonelul Naumescu și-a folosit soldații călare cu inteligență și curaj, i-a angajat în acțiuni curajoase și, o vreme, i-a păstrat în viață aproape pe toți.
Pe 17 noiembrie 1916, însă, a primit ordin să conducă celebra șarjă de cavalerie de la Prunaru. Naumescu era bolnav, zgîlțîit de friguri, dar s-a ridicat din pat și a încălecat. Nemții încercuiseră o divizie a armatei române care se retrăgea spre București. Singura șansă de a trece prin liniile dușmane era o șarjă de cavalerie la sacrificiu, ceea ce Naumescu a și făcut. În fruntea a aproape 300 de roșiori, colonelul suferind a condus atacul la galop, iar cînd a fost doborît de pe cal și cînd locotenentul Emanoil Pop a descălecat să-l ajute, i-a ordonat să continue atacul. În acel elan frumos și sinucigaș au căzut 250 de oameni, între care șapte ofițeri, cu Pop în frunte. Divizia 18 Infanterie a reușit să scape din încercuire, dar colonelul Naumescu, rănit grav, a căzut în mîna bulgarilor. A fost dus în lagărul de la Sofia unde, în iulie anul următor, a murit.
A murit fericit, așa cum singur spune într-o scrisoare, iar această fericire, chiar dacă dureroasă, a izvorît din firea lui de patriot cumsecade.