Ceea ce pare în primele capitole un roman clasic, atît cît se mai poate folosi acest cuvînt despre romanul de azi, se transformă treptat într-un complicat concert de voci strălucitor mînuite de Michel Tournier în Meteorii. Tournier, despre care am scris mai demult aici, te face să-i citești, cucerit și fără grabă, fiecare pagină. Oferta epică nu e grozavă, deși romanul e plin de mici povești colaterale, așa că, de la un punct încolo, ceea ce te atrage în Meteorii sînt ciocnirea de idei și de mentalități, ascuțimea analitică de o profunzime și o finețe uimitoare și obrăznicia sfruntată cu care personajele vorbesc despre tabuuri și despre idolii cei mai dragi ai tribului din care fac parte. De fapt, ai triburilor lumii. Din Franța ultimilor ani de pace de dinaintea celui de-al doilea război mondial ajungem, într-o lungă și imprevizibilă călătorie, în lumea largă a anilor ’60, cu schimbările ei care o fac de nerecunoscut. Prejudecățile de tot soiul ale anilor ’30, mai ales cele despre sex, care păreau să se eternizeze, au dispărut – le-au luat locul prejudecata lipsei de prejudecăți, naivitatea că omenirea e condamnată la un neîntrerupt progres și tragicele discursuri despre singurătate, de un comic involuntar perfect, ale unor persoane cît se poate de sociabile.
Tournier e (și) în Meteorii un filosof moralist, cu o putere de cuprindere asemănătoare cu a iluminiștilor francezi, care au schimbat lumea cu ideile lor. Cu impertinența critică a unui nou Voltaire, el își pune personajele să vorbească despre sex la pachet cu Duhul Sfînt, despre ceea ce ne deosebește și despre cele ce ne fac asemănători, cu lărgimea de spirit a celor despre care se spune că „știu ei ceva“, acel ceva la care puțini oameni au acces.
Personajele lui Tournier din Meteorii sînt, cele mai multe, inși ciudați, care au sensibilități și slăbiciuni de-a dreptul neverosimile, mascate de o cinică aroganță, ori, după caz, de o impostură perfect jucată. Ca și autorul lor, au o predispoziție pentru filosofare și o curiozitate care nu obosește, de diletanți ai științei. Cel mai complicat dintre ele e Alexandre, un dandy homosexual care a fost educat într-un internat catolic și care trăiește bine de pe urma gunoaielor urbane.
Alexandre e expertul recunoscut al gropilor de gunoi interbelice, un precursor al reciclării care în desele sale momente de cugetare ajunge la concluzii paradoxale despre masturbare, despre superioritatea homosexualilor asupra bărbaților hetero, iar în conversațiile cu un fost coleg de internat ajuns preot vorbește despre sexualitatea lui Iisus și, cu o cinică ironie, despre înclinațiile homosexuale ale sfîntului Toma Necredinciosul. În bastoanele cu care merge pe stradă, Alexandre ascunde săbii cu lama fină, iar în trupul lui slab un curaj care îl ajută să pareze în situații ce par fără ieșire. Complicați, dar în alt fel, sînt și gemenii care contabilizează deosebirile dintre ei cu o putere de observație microscopică și cu o înclinație către metafizică de filosofi existențialiști cu obsesii apocaliptice.
Într-un amestec bine dozat de cronică de familie și de antropologie universală, Tournier constată că, pe măsură ce satul mondial se micșorează, lumea devine tot mai provincială – primejdios de provincială! – și că în locul vechilor miturilor care se prăbușesc nu găsim, nu inventăm nimic. Trăim apocaliptic, tot mai anxioși și mai fără conținut, și ne punem la cale sfîrșitul, crezînd că-l amînăm, în timp ce ne facem iluzii stupide că ne stăpînim destinul, ceea ce, să recunoaștem, e de-a dreptul comic, ne anunță ironic și sclipitor Tournier în această carte de un scepticism feroce.
Michel Tournier, Meteorii, traducere, postfață și note de Irina Bădescu, Editura Pandora M, 2022.