Fireşte, iar am pus botu’. Ne-am dus după stenograme (mai adecvat zis, „transcrieri după înregistrări“) ca raţa la muci. Hoţia şi prostia oamenilor de fotbal ne-au stîrnit deopotrivă indignarea şi amuzamentul. Noul scandal din arbitraj ne-a mobilizat. A cîta oară? Am scris, scriem, vom scrie. Scriem, vorbim, nu ne lăsăm. Încă e bine. E bine încă, deşi arbitrii bandiţi nu s-au alăptat de la sînul lui Avram Vasile şi – vanitas vanitatum, deşertăciunea deşertăciunilor – nimic nu e nou sub soare.
Periodic, în România, se dă iama-n arbitri (care-s ca vameşii, din start supuşi furăciunii), dar mai greu se ajunge pînă-n vîrful sistemului. Arbitri arestaţi au fost şi pe vremea lui Ceauşescu. Nu din raţiuni neapărat politice. Pentru a da un exemplu maselor muncitoare, anticorupţia de atunci a găsit nişte hoţomani mai papagali. Nici măcar epoca interbelică n-a fost scutită de acest gen de seisme. Da, erau timpuri cumsecade cînd prima Generaţie de Aur bifa trei prezenţe consecutive la Mondiale. Totuşi, în Paradisul atîtor paseişti, era linişte mai ales cînd voia stăpînirea. Ioan Lăcustă, valoros scriitor şi genial scociorîtor prin arhive, ne-a lăsat un volum intitulat Cenzura veghează. Ne-am amintit de el, cînd cu proaspetele evenimente. Ca să vezi, uite ce scria în Registrul Cenzurii în 1938, la 11 mai, ora 21,00: „În ziarele de sport sau la pagina sportivă să nu se lase a se scrie în problemele de foot-ball:
Aprecieri ale arbitrilor
– În desfăşurarea jocului cuvinte ofensatoare la adresa jucătorilor
– Cînd sînt jocuri internaţionale, nici o critică asupra comisiei de selecţie“.
Citatele ar putea continua, ne cenzurăm singuri, în criză de spaţiu vital editorial. Vom reveni.
Şi, d-aia ziceam, încă e bine. Pică arbitrii corupţi, mahării de la vîrf îşi văd de ale lor. Vor pica şi ei, n-aveţi grijă. Războiul pare departe. Va fi. Atîta vreme cît mai scriem şi vorbim despre bandiţii care ordonă arestarea unor hoţi ca să-i sperie pe alţi tîlhari, zău, e bine. Nu ne lăsăm.