De curînd chiar mă întristasem, cu gîndul că din cauza calculatoarelor, a net-ului, a consolelor, copiii de azi nu mai cunosc jocurile adevărate, specifice vîrstei lor, că se va pierde meşteşugul trasului cu praştia şi că în clase nu se va mai auzi acel „Flîp!“ sec, scos de cocoloşul înmuiat în gură, cînd iese prin ţeava de la pix.
În week-end mi-a mai venit inima la loc: unul dintre suporterii care coborau pe strada mea, mohorîţi, de la stadion (scor 1-3), a văzut o minge uitată în rigolă, s-a repezit la ea, a şutat, apoi a zbierat şi a înjurat tare urît, în vreme ce, de la un geam, se auzeau rîsete cristaline de copil. Mă înclin în faţa micuţilor de azi, care au dus jocurile nevinovate de pe vremea noastră la un alt nivel: cînd uitam noi mingi pe stradă, să tragă trecătorii în ele, le umpleam cu pietre; în asta, de acum, făcuse pişu toată drăcărimea din cartier!