Articulat, nuanțat, superb jucat și cît se poate de actual. Un film care știe ce vrea și un regizor care, în fine, și-a adus aminte ce trebuie să facă: Thomas Vinterberg, unul dintre fondatorii curentului Dogma 95 (alături de Lars Von Trier). Și primul care-l pune în aplicare, în 1998, în Festen / Sărbătoarea (Premiul Juriului la Cannes). De atunci, compatrioții lui, danezii cu organ pentru festivaluri, precum și cinefilii de aiurea au tot așteptat minuni de la Vinterberg, primind în schimb niște capodopere semnate de Von Trier. Era timpul să se-ntîmple ceva radical diferit, după ce Vinterberg o feștelise atît de flagrant în 2004 cu Dear Wendy – o comedie dramatică promițătoare pe hîrtie, bazată pe scenariul unui deja clasic în viață (Von Trier, din nou).
Nu întîmplător, Jegten* (tradus la noi simplu, firesc, Vînătoarea) e de departe cel mai bun film al lui Vinterberg după Festen. În primul rînd, pentru că nici nu era greu. În al doilea rînd, fiindcă și aici, și acolo funcționează perfect ceea ce regizorul danez pare a stăpîni cel mai bine: tema familiei/comunității aparent exemplare, dar disfuncționale în esență, care agresează individul, în loc să-l pupe pe creștet și să-i ofere un loc călduț lîngă șemineu (mobila și psihologia sînt la fel de burgheze precum sună). Evident că pe Vinterberg îl preocupă mai mult edificiul iluzoriu al comunității și mai puțin structura ei instabilă – ceea ce ține mai degrabă de psihiatrie decît de sociologie. În consecință, e interesat să ne arate, pas cu pas, cum funcționează eterna și fascinanta isterie de grup. Care, din secunda doi încolo, se hrănește din propriile-i fantasme și reflexe condiționate, asemeni omului nou, asaltat de varii declinări ale aceleiași afecțiuni postmoderne: paranoia.
Victima este Lucas (Mads Mikkelsen), un asistent la o grădiniță, perfect integrat într-o comunitate mică, c-un aer călduț și deprinderi perfect provinciale. Unde toată lumea se trage de șireturi cu toată lumea, iar principala provocare a masculilor e să organizeze – cu gesturi și beții de-a dreptul ritualice – chermeze băiețești după cîte-o vînătoare de cerbi. Lanțul amintirilor comune se rupe cînd Lucas este acuzat că și-a scos penisul într-un context mult mai juvenil decît ar fi fost cazul.
Încet, dar sigur, bănuielile localnicilor se transformă în certitudini, apoi în adrenalină pură. Iar de aici rezultă o altfel de vînătoare, care amintește, păstrînd toate proporțiile care țin de stilul cinematografic și cantitatea de sînge vărsat, de Straw Dogs (1971), feeria home invasion a lui Sam Peckinpah. Dar spre deosebire de pămpălăul profesor de matematică al acestuia din urmă, eroul lui Vinterberg nu se refugiază în lașitate și apoi în violență. Ci în logica bunului-simț, pe genul "sînt nevinovat, ce dracu' poa' să mi se-ntîmple?". Și – după ce realizează că un cap în gura unui bou nu rezolvă mare lucru – într-o biserică, bîrlogul cel mai iluzoriu al comunității.
Mikkelsen este, ca de obicei, impecabil. Annika Wedderkopp (7 ani) face o figură enervant de frumoasă. Iar faptul că Vinterberg abordează cu atîta onestitate, subtilitate și, ocazional, testicule isteria agresiunilor sexuale asupra minorilor mă face să cred că nu e totul pierdut. Occidentul ar trebui să conștientizeze, în fine, ceea ce mamaie a știut dintotdeauna: copiii obișnuiesc să mintă la greu (vezi, de pildă, Ispășirea lui McEwan). Iar o sfîntă mamă de bătaie ar putea rezolva măcar parțial problema.
* Vînătoarea (Danemarca, 2012). Regia: Thomas Vinterberg. Cu: Mads Mikkelsen, Thomas Bo Larsen, Annika Wedderkopp.
Publicat în Cațavencii, 16(94) 2013