Umberto Eco a scris, cu foarte mulți ani în urmă, despre deviațiile corectitudinii politice. Despre cum, în numele acesteia, al propagării diversității culturale și al ruperii de tiranii trecutului, studenții americani nu mai învățau istoria țării lor, ci pe aceea a unor triburi efemere de prin Africa. Horia-Roman Patapievici, de asemeni, dădea corectitudinii politice, în anii ’90, secolul XX, denumirea deloc măgulitoare de “comunismul american”. Acest text, apărut și într-una dintre primele sale antologii de eseuri, i-a cauzat destule neplăceri, nefiind chiar pe lista celor care ar fi primit, la momentul respectiv, viza de State fără nici o problemă.
Se discută și azi, mult,
despre corectitudinea politică, deși nu toată lumea știe cu exactitate despre ce vorbește. Termenul a ajuns atât de vag și de vast, acoperă atât de multe lucruri încât, de fapt, a ajuns un fel de “Să fie, să nu fie rău!”. Hagi ar trebui să fie mândru, ca unul dintre promotorii timpurii ai curentului.
Nici nu știu dacă, de fapt, în cele mai multe cazuri în care este invocată, chiar avem de-a face cu corectitudinea politică. Inițial, conceptul de corectitudine politică a apărut pentru a lupta cu discriminarea de orice fel. Dar s-a umflat și împăunat atât de tare încât s-a golit de conținut, s-a umplut de reguli stupide și de sentințe definitive, încât Torquemada, din iadurile prin care umblă azi, se uită cu invidie la realizările urmașilor săi.
Una dintre chestiunile
puse greșit sub pălăria prea mare și prea grea a corectitudinii politice este epurarea culturii, de exemplu.
Se întâmplă în SUA, se întâmplă în Europa și se întâmplă, mai nou, în România.
Până de curând nu existau voci care să susțină cu atâta vehemență că literatura română nu are ce căuta în manualele de limba și literatura română. Demitizarea unor autori umflați exagerat de-a lungul epocilor e una, revolta la adresa abuzului de Eminescu, la vremea ei, a fost alta, dezeificarea monștrilor sacri ai literaturii, aducerea lor cu picioarele pe pământ e, de asemeni, altceva. Dar a milita pentru excluderea literaturii române din literatura română…
Asta e, avem o cultură mică,
nu luăm premii Nobel pentru literatură, nu suntem pe rafturile librăriilor din lume decât dacă plătim pentru asta. Dar e normal. Ne-am născut aici, asta e limba pe care o vorbim și o scriem și, ce să vezi, nu este o limbă de circulație mondială. Până și cerșetorii noștri care străbat planeta se rușinează să-și recunoască originea. Se dau ba bosniaci, ba sirieni, ba afgani, ba victime ale celor mai recente crize umanitare mondiale. Nu e doar marketing, e și rușinea asta de a vorbi românește. Păi ce, asta e limbă?
Un astfel de cerșetor,
de atenție de data asta, este o plăsmuită profesoară de tocmai limba și literatura română. Domnia-sa militează, de ceva vreme, împotriva autorilor români din manualele de română. E greu să te lupți cu asta. Aproape imposibil. Pentru că sunt generații întregi care, dincolo de faptul că urăsc cititul, urăsc mai ales tot ceea ce are iz național. Nu mai citim decât autori străini. Cu cât mai obscuri, cu atât mai bine. Ne uităm la filme străine și românești care sunt atât de proaste încât trebuie declarate “de artă” sau “din noul val” pentru a se bucura de atenție. Ne spunem mereu că ne-au traumatizat ba Sadoveanu, ba Bogza, ba Slavici, ba cine mai știe cine. Și îi respingem aprioric. Dar, cumva, măcar știm de existența lor. Pentru că am învățat la școală.
Și, în definitiv, ăsta este rolul școlii. Să ne învețe despre existența unor lucruri sau persoane despre care, educându-ne singuri, în funcție de preferințe, s-ar putea să nu aflăm niciodată. Literatura română, chiar dacă are un decalaj temporal important față de literaturile occidentale, în general, are autori care ilustrează cam fiecare mare curent literar, din vremea în care literatura mai putea fi clasificată, după epoci, în curente. Iar fiecare curent are, inevitabil, un clasic. Uneori nu-l are decât pe acel clasic, la un nivel literar acceptabil. Așa că a-l evita devine aproape o crimă. Pur și simplu îți lipsești elevii, fie dintr-o clasă, fie dintr-o generație (în funcție de nivelul decidentului) de ilustrarea unui curent literar în literatura română.
E important, oare,
să ne cramponăm atât de apartenența națională a autorului? Da, este. Nu poți preda limba română folosindu-te de texte ale unor autori străini. Pentru că nu ei ți-au creat limba. Autorii străini sunt aduși în limba română de traducători. Unii dintre aceștia pot fi foarte buni, dar nu, nu sunt autori. Un autor are avantajul că poate împinge limba înainte, împrospătând-o, dându-i nuanțe și subtilități la care nu te puteai gândi până la el. Și care-ți plac. În lipsa autorilor reali, limba e dusă înainte de analfabeți. De aia, ceea ce acum 30 de ani era considerat o greșeală a devenit normă în dicționare. De aia nu mai avem repere, de aia rătăcim pierduți în traduceri prost făcute. Într-o bună zi, refuzându-ne limba, nici măcar autori străini nu vom mai putea citi, pentru că nu va fi cine să-i traducă.
Asta, dacă-mi permiteți, nu e nici corectitudine, politică sau apolitică, ci prostie și o mișcare în dauna interesului propriu. Să fii profesor de română și să propui spre lectură plagiatori notorii din Rusia sovietică, în locul originalului italian, e straniu, extrem de straniu. Să ai aplaudaci printre cei care aplaudau mai deunăzi lupta împotriva plagiatorilor, de asemeni, nu dovedește decât că te bizui pe un public de inculți, promițânu-le că și copiii lor vor fi la fel.