El a fost promoter la Chivas. Mamă, cît a mai băut! Ea a făcut un pariu: depun sivi, să vedem, e tot pe pile? Apoi, el la multinaţionale în lume şi la noi, de imobiliare, de aer condiţionat. Ea, şapte ani în acelaşi loc, caschetară la firmă de telefonie mobilă. El, un salariu uriaş, bonusuri, ca să mintă. Ea, acelaşi salariu mitutel, ca să vorbească scurt şi schematic cu clienţii. El a vrăjit un pic, apoi s-a lăsat de meserie. Ea vorbea mai mult decît trebuia, încerca să rezolve şi mulţi o căutau doar pe ea.
Nu el şi ea. Ci numere.
Amîndoi, blocaţi în proceduri. Adică, întreabă-ţi şeful, nu merge la şeful şefului. Aşteaptă-ţi răspunsul, nu-ţi depăşi atribuţiile. Tu eşti înaintaş, nu eşti Iniţiativă. Să te călăuzească Procedurile. Nu te abţii? Afară! Tu nu ai nume, eşti un număr eventual. Un număr poate fi preluat de oricine. E plină multinaţionala de oameni de înlocuit. E plină lumea de cei care aşteaptă să aibă un număr, se sufocă dacă nu se bagă în multinaţională.
Trei straturi are o multinaţională
Unul de capete. Ele sînt antrenate în străinătăţuri să respecte formula de succes. Al doilea de executanţi. Lingăii. Ei respectă ierarhia, procedurile le sînt Biblie, au maşini de serviciu, conturi de e-mail pe care le verifică noaptea şi în concediu din oră-n oră şi spală creierul stratului trei: dispensabilii. Dispensabilii stau în training-uri, proceduri şi limbaj. Nu vorbeşti ca şefuţii, nu eşti înţeles. Eşti sentimental, vrei să rezolvi o problemă şi sari peste lingăi, ai belit-o, zile grele te aşteaptă, mizerii ce te aduc la demisie.
Într-o lume străină şi goală eşti urmărit zi lungă de dimineaţa pînă seara. De cînd ţi-ai băgat cartela pe fantă eşti robot. Eşti urmărit de camere de luat vederi peste tot. Cică doar în toaletă, nu. Cică. Şi, la ţigară, nu. Că ţigara acum se trage-n piept în afara sediului. Cică. Dar se ştie cît stai la WC, cît pierzi cu otrava-n gură. Te urmăresc camerele şi seara la băută. Te urmăresc noaptea în somn. Eşti omul lor, gata, te predai.
Doar că nu avansezi. Nu te vor aşa uşor. Uneori niciodată. Rămîi un număr. Te miros. Ai o putoare. Niciodată nu ştii dacă eşti destul de lingău. Fiindcă şeful ce te promovează e lingău şi ştie să te umilească. Niciodată nu ştii cît de bun eşti. Mereu i se pare că-i ieşi din cuvînt.
Într-o lume străină şi goală: pupitrul tău e pluşat. O maimuţică, un căţeluş. Sufletul vrea şi el puf. Robot, pe dinafară, procedură iese din gură, să pui mîna pe ceva moale, plăcut, să te mîngîie mîngîind. Adult, să copilăreşti. Te apucă dracii, oh, nu la multinaţională. Eşti evacuat. Dispari. Nu te mai vede nimeni. Nu te mai sună nimeni. Setările la intrare te interzic. Ah, vrei amor? Faci amor. O dată închid badigarzii ochii, dar eşti „la mîna“ lor. Te maimuţăreşti în camera de supraveghere, cu măsură, cu măsură, te rog.
Românul supărat Vrea să vorbească cu şefu’. Numai cu ăla mare! Orice supărare. Cu ăla mare. Ştie el asta, că numai aşa se rezolvă. Şi românul e tare supărat. Nu doar că aerul, telefonul nu funcţionează. Nu, el sună de trei-cinci ori pe zi. Sună din bar, se şi prezintă: sînt un om într-un bar. Românul vrea şi el să fie alintat. Or, există nişte proceduri. Fiindcă Compania-mamă a prevăzut x necunoscute, îşi ştie sigur vulnerabilităţile. Compania nu greşeşte niciodată. Sufletul nu există.
Şi-au dat demisia. Sînt Alina şi Mircea. Vor să-şi ducă singuri crucea. De aceea, numele lor este Alina Stroe şi Mircea Popescu. Au 28 şi 26 de ani. Şi viitor. De ce? Uite, un ultim detaliu. Alina, numărul i-a luat pe ascuns „unui sefuţ“ păpuşa „cu valoare sentimentală“ şi s-a jucat cu ea „de-a Amélie“. Păpuşa îi trimitea „şefuţului“ semne – e-mail-uri, jpeg-uri – din varii locuri, unde nici cu gîndul nu putea visa acest om-procedură. Şefuţul a sesizat badigarzii.