Pînă să ajungă ministru de Interne în Guvernul Petru Groza, Teohari Georgescu a crezut că iubește comunismul, dar imediat ce puterea i-a adus la picioare infinitele ei oportunități, a înțeles că, de fapt, iubește banii și luxul, traficul de influență și seducerea femeilor aflate la ananghie.
Față de alți comuniști ilegaliști, Teohari a petrecut ceva mai mult timp în preajma cărților. O viață de sărăcie cruntă, dusă în mahalaua Chitilei, l-a împins să lucreze de la 15 ani, ca ucenic, la tipografia Cartea Românească. Simpla prezență a ziarelor, lectura titlurilor și, uneori, a cîtorva pagini de foileton l-au făcut pe tînărul Georgescu șă înțeleagă că lumea e strîmbă. Așa că ideile lui Marx și faptele lui Lenin, care făceau valuri printre muncitorii tipografi, i s-au înfățișat precum calul înaripat ce mănîncă jăratec. Teohari a încălecat pe ocazia oferită de comuniști și a început să lupte pentru îndreptarea lumii. A fost arestat în 1933 pentru răspîndire de manifeste și condamnat la trei ani, dar, după două luni de bătaie și acordul de colaborare dat Siguranței, a fost eliberat.
Imediat a fost convocat la Moscova, unde zelul său fusese remarcat. Teohari nu era prost deloc, așa că a fost instruit de NKVD pentru lupta politică în clandestinitate. Gheorghi Dimitrov, șeful său direct, l-a pus la punct cu tehnicile de cifrare și de transmitere a mesajelor codate.
După 23 august 1944, cînd intră rușii în țară, Teohari Georgescu e eliberat din pușcăria Caransebeș, unde ispășea, de trei ani, o pedeapsă de zece ani. La recomandarea Anei Pauker, căreia Teohari îi lăsase, cu ocazia cursurilor de la Moscova, o impresie erotică greu de șters, e pus la dispoziția generalului Fedicikin, șeful rețelei de agenți sovietici din România și Bulgaria. Fedicikin îl însărcinează pe Teohari să infesteze Poliția, Jandarmeria și Siguranța cu ideile tătucului Stalin, iar Teohari rezolvă treaba ca la carte și înainte de termen. Așa că, pe 6 martie 1945, e numit ministru de Interne.
În spatele energicelor acțiuni de exterminare a elitelor prin arestare, temniță și reeducare, pe care le-a organizat în cei șapte ani de ministeriat, Teohari Georgescu descoperă cu entuziasm plăcerile puterii. Poziția în care ajunsese îi permitea să facă orice: nu numai să aresteze, să împuște sau să distrugă pe oricare din dușmanii de clasă, ci, mai ales, să facă bani, avere și sex după pofta inimii.
Teohari începe să ușureze soarta unor deținuți contra unor sume apreciabile, plătite de familii. Pe unii – pe cei care aveau case monumentale, bijuterii sau tablouri ce puteau fi dobîndite pe nimic – chiar îi eliberează. Vinde evreilor pașapoarte pe cocoșei de aur și confiscă pe cont propriu mobilierul și arta din conacele exploatatorilor trimiși la canal. Una din marile lui pasiuni a fost seducerea nevestelor deținuților politici. Teohari le promitea că le menajează bărbații la ocnă și le cerea în schimb lungi reprize de sex neprotejat. De altfel, el mărturisește această slăbiciune într-un interogatoriu, unde adaugă și că a obligat mai multe sute de tovarășe secretare să nu-i opună rezistență în birou sau pe teren.
Chefurile și viața bună nu-l feresc însă pe Teohari Georgescu de judecata grea a partidului. Lupta pentru putere între grupul Gheorghiu-Dej și grupul moscovit îl prinde pe Teohari cu pantalonii în vine. Alături de Ana Pauker și de Vasile Luca e acuzat de deviaționism de dreapta și arestat. Are însă norocul să scape de pușcărie, poate datorită împărțelii grijulii a prăzii burghezo-moșierești pe care a făcut-o cu ceilalți tovarăși. Dej îl marginalizează, simbolic, pe postul de director la tipografia Cartea Românească, de unde Teohari plecase ca ucenic. Moare în 1976, în Republica Socialistă România, decorat și inclus în cartea de istorie, fără ca nimeni să-i mai amintească de sutele de mii de oameni trimiși la exterminare.