Ciudată poveste, acest După dealuri, cum în sfîrşit pare să-şi fi găsit titlul românesc mult aşteptatul film al lui Cristi Mungiu. Alina şi Voichiţa au crescut alături, la orfelinat, şi s-au reîntîlnit forţat într-o mînăstire. Împreună îşi propuseseră să înceapă o viaţă mai bună în Germania. Dar de cînd Voichiţa l-a descoperit, în viaţa monahală, pe Dumnezeu, fetele nu-şi mai găsesc liniştea. Pentru Alina, e dificil să-l aibă ca rival pe Atotputernic. Cu El nu te joci, crede şi autoritarul lor duhovnic. Fiecare dintre fete încearcă s-o salveze pe cealaltă de la ispită. Pioasa Voichiţa pe Alina, care nu vrea să plece printre străini fără prietena de-o viaţă. Şi Alina pe Voichiţa, care nu se îndură să dea pacea mînăstirii pe iluzia consumului confortabil.
Acesta este contextul în care Mungiu îşi schimbă, surprinzător, registrul. Umoristul fin de pînă mai ieri încearcă un alt gen de cinema, am spune bergmanian, în epoca sa tenebroasă. Punctul de plecare e cunoscut cititorului: tragedia exorcistă de la Tanacu. Demersul cineastului e sobru, lipsit de tentaţia senzaţionalului facil proprie presei. Sîntem mai curînd absorbiţi de o dezbatere aprinsă alcătuită dintr-o serie de planuri-secvenţă. „E un pic ca la teatru“ – se dezvăluie autorul, numai să nu-i spui spectatorului cum şi cînd să se emoţioneze. El e pus să aleagă dintr-o multitudine de puncte de vedere.
Foarte îndrăzneţ ce face Cristi Mungiu, dar nu şi spectaculos. În 4, 3, 2 exista, paralel cu drama, un suspans interior care punea stăpînire pe public. În cazul lui După dealuri, deznodămîntul e cunoscut dinainte: moartea exorcizatei. Ce rămîne de aflat e cine pe cine a salvat. De fapt, în acest mister (luat în sensul medieval, religios) subzistă o dublă logică. Una a religiei, împinsă chiar spre superstiţie; cealaltă, laică, a setei de libertate. Fiecare personaj din film are dreptatea sa, totul depinde de unghiul din care e privit. Cel chemat să judece şi să salveze devine publicul, fiecare ins în forul său interior.
La conferinţa de presă – ora încordată de întrebări şi răspunsuri în care n-am văzut pe nimeni părăsind areopagul (la proiecţie mai ieşiseră cîte unii!) – corespondentul de la Reuters l-a denumit „operă impresionantă“, iar cel de la BBC i-a lăudat personajele „de mare forţă“. Chiar şi acum, cînd trimit această relatare, o frumoasă colegă care mi-a remarcat caietul-program deschis în faţa calculatorului (doamna Defne Gursoy, corespondenta ziarului Birgun) are o opinie pozitivă: „Pentru mine, în acest debut de festival, a fost cel mai bun film“. „Premiu de regie cu totul probabil“ – scrie Cinemovies, dar „dacă ar fi durat cu 40 de minute mai puţin ar fi devenit mai percutant“. Chiar şi statistic, se poate remarca acest efect de divizare. Aprecierile juriului (neoficial) al revistei Le film français se întind de la Palme d’Or (Le Figaro) la „sub orice critică“ (Le Parisien). Iar dintr-un alt juriu, internaţional de astă dată, din The Screen, cinci colaboratori îl apreciază drept excelent, acordîndu-i cea mai mare notă, 3,2. Dar asta, să ne înţelegem, pînă acum. Ce-o fi în săptămîna următoare numai Dumnezeul lui Cristi Mungiu ştie!
De la Cannes, Tudor Caranfil
Dacă doriţi să recomand
1) Life is Sweet / Viaţa e plăcută (Anglia, 1990; regia: Mike Leigh). La Cinemax 2 – sîmbătă, 26 mai, ora 0,05. O comedie în clasicul stil al domnului Leigh, armonioasă şi caldă ca un ceai de la Cărtureşti într-o zi geroasă de cod roşu. Un film simplu şi fermecător despre familii londoneze şi probleme universale, restaurante falimentare, adolescente furioase şi oameni obişnuiţi, uşor săriţi de pe fix, care au speranţe mici şi nici o jenă în a le pune în aplicare, indiferent de ridicolul situaţiei. Un film de suflet, cum ar spune Irina Margareta Nistor.
2) Opening Night / În seara premierei (SUA, 1977; regia: John Cassavetes). La TVR Cultural – vineri, 25 mai, ora 22,15. Recitalul Cassavetes continuă cu inepuizabila Gena Rowlands în prim-plan – aici interpretînd rolul unei actriţe de pe Broadway care se pregăteşte pentru rolul (cehovian, introspectiv) al unei femei cu probleme legate de vîrstă şi sensul vieţii. Un film pentru femeile sub 35 de ani, eventual cinefile, care încă mai cred că vor îmbătrîni mai frumos decît în filme şi mai eficient decît au făcut-o mamele lor.
3) The Bank Job / Jaful de pe Baker Street (Anglia, 2008; regia: Roger Donaldson). La Digi Film – duminică, 27 mai, ora 22. Lejer ca şpriţul de vară al ţăranilor din spatele blocului, dar ceva mai savuros, întrucît posedă un scandal sexual care implică familia regală. Da, ştiu, e cu Jason Statham. Nici un jaf nu e perfect.
Dragoş Vasile