Uneori, o cacofonie intenționată, cum e asta din titlu, spune mai multe despre subiectul în chestie decît tot articolul de sub ea. Fiindcă există situații cacofonice, de un uriaș umor involuntar, pe care nu le poți trata după principiul cuiului care pe cui scoate, decît folosind tot o cacofonie. Imaginați-vă un critic literar care, în deplinătatea facultăților sale mintale, îl laudă în tinerețe pe un romancier, căruia alți critici i-ar lua gîtul. Același critic face de două parale, la bătrînețe, opera aceluiași romancier, doar pentru niște dispute care n-au nici o legătură cu opera romancierului.
Cînd academicianul-prozator Nicolae Breban, luat de un avînt oratoric la Academia Română, a zis despre H.-R. Patapievici că polonezii l-ar fi împușcat dacă ar fi fost de-al lor și și-ar fi permis să-i lovească în orgoliul național, ca pe români, asta mi s-a părut o metaforă belicoasă, nu o invitație de a-l împușca pe Patapievici. Oricît m-aș căzni, nu reușesc să mi-i imaginez pe venerabilii noștri nemuritori pîndindu-l cu pistolul în mînă pe eseist la vreun colț întunecos de stradă. Dar cum am superstiția cuvîntului, care totdeauna e la început și aduce după sinele lui alte alea, palpabile, mi s-a părut că bătrînul romancier a sărit calul, în dezlănțuirea lui neacademică. Căci vorbele sale ajunseseră în presă și poți să știi, cînd atîția nebuni au arme în România, dacă nu-l ia vreunul dintre ei în serios pe Breban? Slavă Domnului, însă, că nebunii noștri nu iau ad litteram vorbele mai pătimașe ale autorului lui Grobei. Mă gîndeam atunci că dacă Breban ar fi fost critic, nu romancier, oricît nu i-ar plăcea lui de Patapievici, s-ar fi exprimat mai cu perdea, ceva de genul: „Îl desfid pe domnul Patapievici pentru vorbele lui insultătoare la adresa poporului român. Polonezii i-ar fi tras palme pentru asta!” sau, și mai nuanțat: „Polonezii i-ar fi zis că îți interzicem, mișălule, să te exprimi astfel la adresa patriei!”, la fel cum a procedat soțul doamnei Athenaïs Grégoraschko cu Turturel Bostandaki, autorul unei cronici mondene de high-life.
Criticul care i-a răspuns lui Nicolae Breban, după niște contraziceri personale, dar publice, pe teme de politică și de putere literară, n-a mai pierdut vremea, ca Breban, cu metafore mirosind a praf de pușcă polonez. I-a executat acum opera cu același aplomb cu care i-a susținut-o pe vremuri. E treaba lui N. Manolescu, autorul acestei execuții sumare, că se șterge undeva cu părerile lui critice din tinerețe. Dar dacă așa-numita magistratură critică estetică și est-etică exercitată de N. Manolescu pe vremuri s-a transformat într-o răfuială personală cu autorii care-l critică, bafta lui Eminescu și a altor clasici e că n-au anticipat că unul N. Manolescu va scrie despre ei. Fiindcă, altfel, cei mai slabi de înger dintre clasici ar fi intrat în fibrilație la gîndul că l-ar putea supăra în viitor pe cel care are impresia, la bătrînețe, că are drept de viață și de moarte literară asupra autorilor despre care scrie.