Apărut acum 12 ani, World of Warcraft venea să măture pe jos cu toate previziunile industriei de gaming. A venit, a văzut, a învins. Și a continuat să învingă pentru ani buni de-atunci încolo. În 2010, creatorii anunțau, printre sughițuri de șampanie și caviar, că au atins 12 milioane de abonați. Nu cumpărători. Abonați.
Dar asta a fost în deceniul trecut. Ca orice modă, WoW a atins pragul maxim și a continuat cu succes pe panta descendentă pînă în toamna trecută, cînd numărul odată impresionant scăzuse deja sub jumătate. Total întîmplător, cam tot atunci a decis și compania-mamă să tacă în legătură cu abonații.
Și așa ajungem la filmul de față. Dacă ar fi fost lansat atunci, în zilele de glorie, legiunile, respectiv hoardele de fani s-ar fi aliniat în fața cinematografului purtînd tricouri cu „Shut up and take my money”. Acum însă, bănuiam înainte de vizionare că filmul e mai mult o unealtă de marketing menită să momească înapoi dezertorii. Din păcate, unealta s-a dovedit destul de boantă.
Warcraft începe relativ abrupt și nu își oferă măcar cîteva minute ca să construiască o lume. În locul unei expozițiuni decente pentru un fantasy, privitorul primește doar echivalentul cinematografic al unui zerg rush – dacă tot vorbim de jocuri Blizzard –, urmat de un fir narativ întins de personaje care, lipsite de consistență, se dovedesc mai mult niște motive de respiro între două lupte. Grăbit să bage cît mai multă acțiune, cît mai multe efecte speciale, cît mai multe personaje relevante pentru jucătorii de WoW înainte să se termine, filmul ajunge să le trateze pe toate extrem de superficial. Sigur, Lothar, Garona sau Medivh vin la pachet cu un istoric celebru, dar e celebritatea de nișă. Privitorul venit pentru fantasy în general e abandonat din start să privească o succesiune de scene pline de inși care nu-i spun mai nimic.
Același lucru se întîmplă și în cazul poveștii. Închistată între niște personaje cu un istoric bine stabilit, ea urmează cuminte tușele trasate de creatorii jocului. Pentru fani, e doar o confirmare a unor lucruri arhiștiute, lucru de apreciat probabil în universul paralel în care Warcraft are niște romane la fel de celebre ca Lord of the Rings și Harry Potter. Pentru non-fani, este doar o sumă de surprize previzibile și clișee clasice luate direct din fantasy-urile de categorie B. Uwe Boll ar fi mîndru.
Aceeași abordare de „pentru fani” se regăsește și în zona efectelor speciale. Orcii verzi și mătăhăloși ar vrea să păstreze aspectul conferit de joc, dar realizarea e infantilă. Departe de a fi verosimili, ei au aerul unor ștrumfi hrăniți haotic cu steroizi, făpturi mulțumite că măcar n-au fost lansate în același an cu Avatar, cînd realizarea de mîntuială ar fi fost și mai evidentă.
Warcraft nu e prost. Nu în sensul în care te face să-ți urăști alegerile în materie de filme. Este în schimb tern, previzibil și plictisitor, nișat, limitat și, în general, mult mai potrivit drept spot promoțional pentru următorul joc din serie. Privind retrospectiv, singurul său atu ar fi că, e adevărat, e mai puțin rizibil decît trailer-ul. Altfel, judecînd după încasări, drama refugiaților orci care invadează lumea oamenilor nu pare să intereseze pe nimeni în afară de chinezi.
În altă ordine de idei, merită remarcat că respectă tradiția: asemeni tuturor filmelor inspirate din jocuri de succes, e perfect uitabil.
Warcraft. R.: Duncan Jones. Cu: Travis Fimmel, Paula Patton, Ben Foster.