Despre persoana lui Mircea Cărtărescu se scrie și se vorbește mult mai mult decît despre autorul cu acest nume. Autorul Levantului a fost transformat într-un sindrom cultural, în care se amestecă fixațiile orgoliului nostru cultural, de tip Stănică Rațiu. Ambițiosul Stănică, din Enigma Otiliei, cerea contemporaneității sale „Să dăm și noi un Eminescu, ’tu-i ceara mă-sii!”. Românul ambițios de azi vrea un premiu Nobel literar pentru România. În funcție de dispoziția sa de moment, românul orgoliilor noastre colective opinează încurajator despre Cărtărescu ca despre un politician care ar putea să bage țara în Schengen sau, din contra, ca despre un premier al literaturii care trebuie dat jos, fiindcă nu ia Nobelul. Despre scriitorul Mircea Cărtărescu, profesioniștii și diletanții părerismului își spun opinia, adesea, pe necitite. Unii îl laudă după ureche, ceea ce mi se pare ridicol. Alții îl atacă din auzitelea, ceea ce mi se pare grotesc, dar și întristător.
De cînd a apărut noua lui carte, Solenoid, cu cele 840 de pagini ale sale, chiar și criticii literari „de întîmpinare” se văd puși la încercare de dimensiunile volumului. Mare parte dintre acești cititori profesioniști care au citit Solenoid, critici din generațiile mai noi, s-au declarat încîntați de noua prestație literară a lui Cărtărescu. Printre ei s-a aflat și fostul cronicar al României literare, Cosmin Ciotloș, cel care a comis păcatul capital de a-l lăuda pe poetul Cărtărescu fiindcă a anunțat că nu mai vrea să candideze la Premiul Național de Poezie de la Botoșani, după scandalul de anul trecut, în care președintele juriului, Nicolae Manolescu, i-a păcălit pe ceilalți jurați zicîndu-le că Mircea Cărtărescu s-a recuzat, atunci, de la premiu, de parcă el ar fi fost iepurele din competiție care i-a deschis drumul către premiu poetului Gabriel Chifu.
În acest an, Cărtărescu a anunțat că nu mai concurează pentru acest premiu, încît laureatul a devenit Gh. Grigurcu. Doar că, din cîte știu, președintele juriului, care, cu tot scandalul de anul trecut, a rămas același Nicolae Manolescu, ar fi încercat să-l convingă pe Cărtărescu să concureze, cu toate șansele de partea lui, la premiul „Eminescu”, în acest an. După refuzul politicos al poetului, bătrînul critic, care s-a întors de trei numere la cronica de întîmpinare a României literare, i-a ars un comentariu la Solenoid lui Mircea Cărtărescu. Și de unde N. Manolescu zisese pînă atunci că premiul Nobel nu-l merită pe Cărtărescu, a cărui nouă carte e așa și pe dincolo, cu o atitudine critică de bine vecină cu extazul, cronicarul de-abia întors la sculele gloriei sale de odinioară scrie o chestie în care ce-i dă cu o mînă lui Cărtărescu îi ia apoi cu amîndouă, conform mai vechii sale tehnici, exersate, pe vremuri, și pe spinarea lui Nichita Stănescu, potrivit căreia autorul e genial pe ici, pe colo, dar la întreg și în numeroase detalii n-a nimerit-o. Nu vreau să-i fac proces de intenție nou-vechiului cronicar de la România literară, dar nu mă pot împiedica să mă întreb: dacă poetul Mircea Cărtărescu ar fi acceptat rolul de premiat al juriului condus de N. Manolescu, criticul l-ar mai fi tratat cu aceeași neanunțată și bruscă dezamăgire pe fostul său favorit literar?
Dacă pentru criticii mai noi în meserie decît N. Manolescu, Mircea Cărtărescu e un clasic în viață care a scos o carte inclasificabilă, dar fascinantă, pentru bătrînul critic dornic să redebuteze în această meserie, Solenoid nu e decît pretextul întoarcerii sale la funcția de judecător al literaturii. Așa că dacă, între timp, funcțiile astea au fost ocupate de alții, N. Manolescu a folosit cazul Cărtărescu pentru a anunța că el a redevenit instanța critică supremă. Însă în afară de micul scandal din lumea literară pe care l-a provocat cu cronica lui despre Solenoidul lui Mircea Cărtărescu, fostul cronicar literar care încearcă să redebuteze a ajuns în situația de a-l trage de brăcinari pe un scriitor a cărui operă e incomparabil mai importantă decît criticile sale.