La ora redactării acestui text mai era o zi pînă la meciul CSM București – Esbjerg, turul sfertului de finală Champions League, ultimul meci în care Cristina Neagu mai putea fi văzută jucînd acasă în această competiție. Danezele erau favorite, putem doar bănui că ele vor merge mai departe în Final Four. Și, bineînțeles, putem spera că ne-am înșelat cînd am zis că nu avem prea multe șanse. Ne-am bazat pe faptul că au jucătoare mai bune, echipa mai serioasă și că sînt produsul unui handbal făcut cum trebuie.
După ce spectatorii din Sala Polivalentă vor termina de oftat de pe urma Cristinei Neagu, ne vom uita în vitrinele cu trofee ale echipelor de club din România la care a jucat și nu vom vedea nici unul european cîștigat de ea. Zero. La Națională e la fel. În epoca ei, România a luat două medalii de bronz la senioare, una europeană și una mondială, plus două de bronz și un argint la Mondialele și Europenele de tineret. În afară de campionate, cupe și supercupe naționale, Cristina Neagu are, cu echipa, un singur trofeu mare: Liga Campionilor din 2015. Și echipa era Buducnost din Muntenegru. În schimb, palmaresul individual este uriaș și impresionant. Deține recordul de goluri marcate la campionatele europene, a fost desemnată de patru ori cea mai bună handbalistă a lumii (2010, 2015, 2016, 2018), de două ori cea mai bună handbalistă a Europei (2017, 2018), MVP și golgheter la o mulțime de mari turnee. Lista cu performanțele personale ale Cristinei e foarte lungă, aproape că nu avem loc să o menționăm aici. Comparînd palmaresul ei cu al echipelor din care a făcut parte, este evident că a practicat handbalul la proba de simplu. Moștenirea pe care o lasă e mult sub talentul și calitățile pe care le-a avut. Goana după recorduri și egoismul din teren i-au făcut pe mulți să o admire, dar a și dezamăgit multă lume. E ca Maradona sau Messi, dar fără acele cupe mondiale cîștigate. Și nu e neapărat vina ei. Cristina Neagu e o campioană capricioasă, un caracter dificil specific celor supraînzestrați. În anii în care a jucat în țară sau pentru Națională a simțit slăbiciunile unui sistem slab, dar bogat și extrem de generos cu mediocritatea. Și le-a speculat în favoarea ei. Noi am fi putut să o ajutăm să ne ajute mai mult. Am preferat însă handbalul făcut cu carul pus înaintea boilor. Generații de antrenori au închis ochii atunci cînd sărea calul, mulți conducători au tratat-o din postura lor de fani și de admiratori, cu zero autoritate, iar sute de colege cu care a împărțit vestiarele aproape că nu au îndrăznit să o privească în ochi.
Marele merit al Cristinei Neagu, ca și al Simonei Halep, este că foarte mulți copii s-au apucat de handbal și de tenis visînd să ajungă ca ele. Ei sînt singurul cîștig măsurabil cu care ne-am ales ca nație. Important este să fim în stare să-i creștem așa cum nu am făcut-o cu ele. Ele au ajuns campioane din întîmplare, nefiind vîrfurile unor piramide excelent construite. Și tot ce au realizat pe plan sportiv și financiar a fost pentru ele, nicidecum pentru națiune. Dacă din tot ce am văzut la Cristina Neagu păstrăm ce a fost bun și încercăm să corectăm ce ne-a plăcut mai puțin, înseamnă că nu sîntem chiar atît de bătuți în cap.
M.T.