Cînd eram în clasa a cincea, la școala de pe Mîntuleasa care azi nu mai e, profesoara de română ne spune să nu plecăm acasă după ore, că ne vizitează un Poet. Poetul era Alexandru Andrițoiu. Băiatul lui învăța la școala noastră și o poezie de-a lui era în manual. Un obol adus Partidului, ca multe altele.
Pe atunci mai credeam că toți scriitorii sînt morți. Nu eram singurul. Toți curioși să vedem un scriitor în viață. Ne închipuiam că poetul care urma să ne viziteze era singurul care mai trăia. Ne-am așezat cîte trei în bancă, plus cei care sprijineau pereții. Bănuiam că are părul alb, mustață sau barbă ori și una, și alta.
Poetul a întîrziat puțin, poate la o tratație în cancelarie sau la o convorbire cu doamna Măinescu, directoarea al cărei soț era și el poet, dar mai mult epigramist. Directoarea nu și-a adus niciodată soțul la școală să ni-l arate și nici nu ne vorbea despre el. Era o femeie discretă și avea umor.
Și apare poetul, deloc bătrîn, ba chiar de-a dreptul tînăr, cam ca părinții noștri. Cu un ochi se uita la elevii așezați în bănci și cu celălalt la cei înșirați lîngă perete. Profesoara de română ne povestește emoționată cîte ceva despre el. Cît era de valoros Alexandru Andrițoiu și cum iubea de mic partidul și literatura. Profesoara se ajuta și cu o hîrtiuță pe care o ținea în palmă. Invitatul nostru absolvise Școala de Literatură și devenise redactorul-șef al revistei Familia,unde publicase prima oară poetul Mihai Eminescu, în fragedă tinerețe, firește. Una dintre fetele din bănci, care era în clasa a VI-a, a ținut minte asta și, cînd a venit momentul întrebărilor,a vrut să afle cîți ani avea Andrițoiu, dacă-l cunoscuse pe Mihai Eminescu. Nici măcar n-a zîmbit poetul cînd a lămurit-o. Avea tactul pedagogic al unuia care auzise întrebări și mai și de la colegii săi, studenți la Școala de Literatură.
Înainte de asta ne-a zis și el ceva și ne-a citit o poezie. Profesoara nu ne spusese că trebuia să-l aplaudăm. Nouă nu ne-a dat prin cap să batem din palme. Așa că ne-a mai citit una, pe care a aplaudat-o numai profesoara și cîțiva din clasele mai mari, care voiau s-o imite.
Cam indispus, poetul s-a dus la tablă să ne învețe cum se scriu poeziile, într-un scurt curs de creative writing. Și ne-a învățat cum e cu rimele. Ca să se convingă că nu ne vorbise în gol, ne întreabă cu ce rimează cuvîntul „țară“. O mînă ridicată: „Nară“! Andrițoiu strîmbă din nas. Profesoarei i se lungește fața. Altă mînă sus: „Pară“! Nici rima asta nu l-a încîntat. O voce de fată, fără să mai ridice mîna: „Vară“! Asta se mai potrivește, zice poetulși face pe loc două versuri cu „țară“ și „vară“ la coadă, de se înveselește și profesoara, încît pentru ea l-am aplaudat toți pe autor.