O să încep cu un secret. În România e plin de oameni veniți de pe altă planetă. Ei arată ca noi, vorbesc ca noi, mănâncă aceleași alimente cu E-uri pe care le mâncăm și noi, au aceleași lefuri nenorocite ca noi. Dacă vrei să-i recunoști, trebuie să-i vezi cum muncesc. Dacă dați din când în când peste unii care, pentru niște lefuri de mizerie, își pun toată priceperea și tot sufletul în ceea ce fac, atunci să știți că stahanoviștii ăia nu sunt oameni, sunt extratereștri.
O extraterestră de-asta, învățătoare la o clasă întâi din Ploiești, o mână de om, ne-a dus pe toți, părinți și copii (deci, în total o sută de persoane) la Poiana Pinului, într-o minitabără de trei zile, de vineri până duminică. Ați mai văzut voi învățător care, timp de trei zile, să-i pună la treabă pe părinți, alături de copii? Jocuri, concursuri, distracție! Eu nu am mai văzut și nu sunt nici la primul copil și nici lipsit de prieteni care au copii la școală.
Poiana Pinului este o tabără școlară
din Buzău, între localitățile Tisău și Ciolanu. Drumul până acolo este pe alocuri infect, iar noaptea poți foarte ușor să-ți rupi mașina, existând locuri nesemnalizate în care drumul practic nu mai există, fiind surpat. Dar să îți rupi mașina poți și în centrul Bucureștiului, deci până aici nimic senzațional. România!
Priveliștea este senzațională. Și totul se cam termină aici. Știți acele hoteluri care nu îți oferă nimic? Asta pun la prezentarea de pe site-uri, ca avantaj: priveliștea. Cumva, recunosc: da, suntem de rahat, dar avem o priveliște…
După ce termini cu priveliștea, pe care o poți admira și trecând pe lângă tabără, începe spectacolul. Ar trebui ca cineva să taie bilete la intrare, pentru vizitarea locului. Am fost de curând în Praga, unde nu mi s-a părut deloc interesant să vizitez muzeul comunismului. Le-am trăit pe toate, la ce naiba să îmi mai aduc aminte de ele?! Așa arată tabăra asta, ca probabil multe dintre taberele din țară: ca un muzeu al comunismului.
Cele patru vile dispun
de condiții senzaționale: câte 2, 3, 4 sau cinci paturi în camere. Practic, câte încap. Dacă încap 5 paturi, atâtea se bagă, chiar dacă sărmanii copii trebuie să sară dintr-un pat în altul pentru a ajunge la ușă. Mobilierul este infect. La propriu. Paturile și dulapurile sunt de acum 30 de ani cel puțin. Mi-a fost frică să le examinez mai atent, de jenă să nu-mi găsesc numele scris pe-acolo, ca fost șoim și pionier plimbat prin zeci de tabere din patria iubită, în copilărie. În camere (am vizitat vreo 5), este o umezeală aproape imposibil de suportat. La baie, apa caldă vine, pentru cei curajoși, după un sfert de oră de așteptare. Dacă vine.
Dacă nu ai un prosop mare, pe care să-l pui pe cearșaf, dormi practic în apă. Nu vă mai spun ce terapie senzațională e pentru un copil de 7 ani un pachet de 7 nopți în această atmosferă, că știți! Un loc în cameră costă aproximativ 45 de lei (costă 65 de lei locul în tabără, cu trei mese incluse), dar există și locatari neplătitori. Din foarte multe camere, părinții au scos în prima zi niște broscuțe drăguțe, deranjate de invazia de turiști. Broscuțele au fost tare bucuroase că au fost salvate din infern și ne-au mulțumit îndelung, înainte de a-și lua picioarele la spinare, prin pădure.
Orice geam deschis însemna câțiva cărăbuși și chiar libelule în cameră, ca să nu mai vorbim de țânțarii mult prea bine făcuți pentru niște copii de clasa întâi.
Sala de mese, la fel. Miros puternic de mâncare, scaune și mese de dinainte de ’89, căni de inox pentru ciorbă… Mâncarea, deloc surprinzător pentru mine, foarte bună. Întotdeauna mi-a plăcut mâncarea din tabere. Și, din ce-am văzut prin farfurii, și copiilor le-a plăcut. De fapt, ăsta-i secretul într-o tabără: copiii sunt atât de storși după atâta joacă, încât ar mânca orice și ar dormi oriunde.
Facilități, din beslșug.
Pe site scrie teren de fotbal, plus teren de tenis. Fals. E un teren denivelat de pe care iarba de un metru era abia cosită, mărginit de două porți. Plin cu căpușe, pe care fiecare părinte le-a extras din propriul copil pe loc sau acasă, fiecare cum a avut noroc cu apa caldă… Teren de tenis nu există, dar există dovezi clare că a fost, până ca suprafața de joc din asfalt să fie străpunsă de vegetație. Au existat și două panouri de baschet și două mese de ping-pong, funcționale probabil, la cum arată, până prin 1985.
L-am cunoscut și pe șeful taberei, un tip cu ghiulul de aur la locul lui, dar care nu părea capabil să înțeleagă că un prelungitor care scoate scântei când bagi un ștecher în el e periculos.
Tabăra pentru copii Poiana Pinului se află în administrarea, să-i spunem așa, Direcției Județene pentru Sport și Tineret Buzău, potrivit site-ului acestei instituții. După 25 de ani de la revoluție, multe tabere școlare din România arată la fel ca cea de la Poiana Pinului. Și, pentru că cei chinuiți în aceste tabere nu votează, niciun politician nu se bate pentru condiții decente, în taberele școlare în care copiii se distrează de minune. Sigur, îi internezi direct când ajung acasă, dar astea-s detalii nesemnificative, nu?