Ca să înțelegem de ce Alexandu Vodă Ipsilanti i-a rugat pe austrieci să-l ia prizonier, trebuie să știm că familia sa locuia la Istanbul, înconjurată de toată suspiciunea pe care o putea imagina cultura orientală a trădării. Copiii, nevasta, frații, surorile, cumnații, părinții și bunicii lui stăteau în paza ienicerilor, care îi bărbiereau zilnic cu iataganul și le tăiau unghiile cu barda, într-o serie de întreceri soldățești menite să-i amintească lui Ipsilanti avantajele fidelității. Austriecii au înțeles ce folositor poate fi un prizonier care a lucrat în cancelaria turcilor și l-au capturat cu surle și trîmbițe, așa încît sultanul să-i poată ucide doar rudele bătrîne și urîte.
Alexandru Vodă Ipsilanti și-a petrecut captivitatea în Moravia, într-un castelaș din Brno, unde a stat din 1789 pînă în 1793. Berea cehească, muzeele austriece și slujnicuțele slovace i-au îndulcit accentul german și i-au alungat sentimentul că-i toarnă pe turci pur și simplu. În nemernicia lui, ca un cîine turbat, Ipsilanti a mușcat mîna otomană care l-a hrănit, dar a părut că-și soarbe cafeaua cu firescul unui om de lume. Inteligența de cimpanzeu a sultanului Selim al III-lea n-a pătruns nuanțele definitive ale acestui episod european și, în 1796, l-a pus iarăși pe tronul Valahiei.
Bătrîn, falit și un pic țicnit, rafinatul Ipsilanti se dedă pe de-a-ntregul lăcomiei. Atacă resursele țării cu furia optimistă a primilor fanarioți, dar ele zboară sau se afundă în pădure, căci numai coțofenele și jderii mai contau în PIB-ul acelor ani.
În 1797, amiralul turc Chiuciuc Husein, trimis de sultan să-l alunge pe banditul Pasvanoglu care acționa în jurul Vidinului, cere înlocuirea alunecosului Ipsilanti cu mai devotatul Constantin Hangerli. Ipsilanti părăsește tronul avînd capul pe umeri și perspective neobișnuit de optimiste la Istanbul. Experiența, cultura lui politică și uriașele rezerve de duplicitate îl plasează iarăși în grațiile lui Selim al III-lea, care îl pune pe fiu-său, Constantin, domn în Moldova și Țara Românească. Constantin trece însă de partea rușilor în 1806, iar în 1807, capul lui Alexandru privește Bosforul dintr-un par, eliberîndu-se de un trup îndelung torturat.