Pentru recolta de cereale a Moldovei, 1470 a fost un an bun. Precipitaţiile au atins un optim agricol. Deşi a plouat cu biruri, deşi domnul ţării a tunat şi a fulgerat împotriva îmbogăţirii rapide a răzeşilor, prin august hambarele erau pline. De partea cealaltă a Nistrului, în stepa calmîcă, bîntuia însă foamea. Mamac, hanul tătar, avea obrajii supţi şi burta lipită de spinare. El şi ai lui nu mai rataseră o ocazie de a mînca pe săturate de la recolta trecută a Moldovei, cînd, în loc să prade hambarul, violaseră cîteva fete din Orhei.
Cu scaieţi şi cu marmote, adică principalele soiuri cultivate în stepă, era greu să trăieşti ca un han. De aceea, luna august a anului 1470 l-a găsit pe Mamac furişîndu-se, în fruntea acelor tătari care se mai puteau ţine pe picioare, spre gospodăriile răzeşeşti. Cei 4.000 de mîrzaci s-au pus repede pe treabă şi, în curînd, din îmbelşugatele aşezări de la marginea ţării au început să se ridice fumuri. Ştefan cel Mare, care privea chiar în direcţia aceea, a crezut la început că se strînge fumăritul şi tare s-a mai bucurat. Apoi, cînd stegarul Veveriţă, un văr de-al fraţilor Jderi, s-a oprit din galop lîngă dînsul şi i s-a prăbuşit la picioare cu cinci săgeţi înfipte în spate, dar fără pungă şi căciulă, domnul a înţeles. Şi, în timp ce pornea să adune oastea, se tot întreba dacă, la cît ajunsese să coste o biserică, mai merita să se gîndească la victorie.
Mamac nu bănuia ce-l aşteaptă şi, chiar dacă ar fi avut vreo idee, se poate spune că nu-i păsa. Goniţi de chiorăitul maţelor, tătarii incendiaseră acareturile cu tot cu oameni, vite şi grîu. Focul topise prada în proporţie de 98%, iar ideea de a trăi încă un an printre ciulini cu doi saci de ovăz, salvaţi ca prin minune, nu surîdea nimănui. Aşa că, în unanimitate, Hoarda de Aur a hotărît că e mai bine să piară pe loc, în bătălia de la Lipnic, în urma căreia Ştefan a dat ordin să se construiască o biserică, fără a mai da însă şi banii.