Am o vecină, pensionară M.I., care mă oprește în fiecare zi în ușa blocului pentrua-mi explica în detaliu cum o să-mi cadă părul pe 21 a 12-a. Și asta nu este tot. Îmi va crește capul pentru că voi intra în a cincea dimensiune, chestie care mi se pare totuși cam fumată atâta timp cât știu eu pe cineva care suge whisky și cu nasul, bref i s-a mărit ficatul încă de acum trei ani. Și nu este numai vecina, dar mai am și televizorul și Internetul care mă bombardează cu aceleași chestii acum, în prag de sărbători, când ar trebui mă bucur de pomana porcului și de mirosul de sarmale, nu de sfârșitul lumii.
Singura soluție într-o astfel de situație nu poate fi decât adormirea vigilenței de gardian a vecinei și evadarea în lumea reală de afară. Și ce poate fi mai real decât piața de cartier, acolo unde cartoful de Harghita și mărul de Voinești înfruntă împreună gerul iernii în așteptarea unui român peren, sătul de E-uri? Numai că acolo am dat peste o bătrânică ce își etala usturoiul drept cea mai bună pavăză împotriva vârcolacilor sfârșitului lumii. Ca să nu mai zic de magazinul ciobanului sibian unde telemeaua de oaie și caltaboșul erau bunătățile pe care nu trebuia să la ratezi înainte de Apocalipsă pentru a fi sigur că îi faci față după. La două tarabe mai încolo, o doamnă rebegită, cam între două vârste, care își etala certificatul de producător lângă mormanul de țelină, tocmai îi spunea vecinei specializate în pătrunjel ceva despre calendarul mayaș. Nu am rezistat și am întrebat-o: „Băi, cucoană, ce știi matale de mayași?“. „Da’ de K’inich Janaab’ Pacal și Yik’in Chan K’awiil ai auzit, mânca-mi-ai? Și hai, plimbă hoitul, că am clienți.“ Învins în evadarea mea de regii măreți ai Yucatanului și de constatarea calendarului mayaș care susține că cine cunoaște istoria riscă să nu o mai repete, m-am pierdut în aglomerația orașului care se pregătește de Crăciun și de Revelion. O agitație browniană de oameni și marfă alimentată de nevoia de a pune sub brad ceva pentru cei dragi, o imagine reconfortantă pentru că, prin repetabilitatea ei, îți dă iluzia garanției viitorului. Și poate că m-aș fi relaxat dacă nu ar fi fost fata de pe scările metroului, cu taraba ei improvizată dintr-o cutie de banane, care repeta întruna: „Hai, doamne și domni, să vă dau ciorapi ieftini și călduroși de Apocalipsă“. Dacă întâmplător a cincea dimensiune, un meteorit sau schimbarea polilor v-au împiedicat să citiți rândurile de mai sus, aș vrea totuși să știți că într-a devăr ciorapii au fost călduroși.
Publicat în Caţavencii, nr. 51, 27 decembrie 2012