Pe cînd nu se știa că e ofițer sub acoperire, Robert Turcescu avea o emisiune la Realitatea TV și era redactor-șef la Cotidianul, unde conduceam secția de Cultură. Turcescu, băiat simpatic și solidar cu echipa! Pînă cînd una dintre angajatele secției face o anchetă printre edituri, care e cea mai vîndută carte a lor. Se adresează ea piarilor de la edituri, care-i dau cifre, și publicăm în ziar rezultatele. La Humanitas, potrivit persoanei care îndeplinea pe atunci această funcție, pe primul loc la vînzări era o carte de bune maniere scrisă de o doamnă. Și dă mai-marele editurii, Gabriel Liiceanu, o dezmințire. Că, prin adunare, în timp, nu în acel an, pe primele locuri la vînzări erau cărțile lui Patapievici, ale lui Pleșu și ale autorului dezmințirii. Turcescu mă anunță trist că voi fi penalizat cu 5% din salariu pentru această anchetă și că aceeași penalizare o va primi și autoarea anchetei. Mă cîrîi cu el: alea erau cifrele furnizate de editură. Nu contează, Liiceanu avea alte cifre! Pînă la urmă, Turcescu îmi spune că, „dacă nu lua măsuri”, nu-l mai prindea pe Liiceanu la emisiunea lui. Așa că nu-l interesa cine are dreptate, ci că l-am supărat pe Liiceanu, și m-a rugat să-l înțeleg. L-aș fi înțeles dacă nu i-ar fi luat 5% și autoarei anchetei, care și-a dat demisia de la Cotidianul din cauza asta. Dar, în urma acestui sacrificiu ritualic, autorul Apelului către lichele și-a păstrat relația cu Turcescu.
Cum nu s-a stricat Robert Turcescu cu Gabriel Liiceanu
