Vrei să scrii și tu texte virale despre “Despacito”? Vrei să te considere oamenii de pe Facebook un tip de bun-simț? Vrei să îți scrie gagicile comentarii la postări crezând că le poți îmbolnăvi de înțelepciune?
Nimic mai simplu, urmează următoarele reguli:
1) Trebuie să fii un om plângăcios. E esențial să jelești cu voce egală, civilizat, ștergându-ți lacrimile cu papionul, la căpătâiul Valorilor. Umilința e aroganța ta. Dă-te lovit, învins de timpurile astea, faultat de contemporaneitate. Ești inactual, ești marginal, ești uitat de lume. Dar totuși, nu poți să taci, nu poți să rămâi mut, din când în când bocești public o lume mai dreaptă, mai bună, o lume a normalității pentru că, în fond, nu ceri mai mult. Ești vocea degradării, ești suspinul articular al dispariției sensurilor într-o lume care devine, pe zi ce trece, nimic. Of, suferi! Deși ai dureri spirituale insuportabile, suferi fără să trezești vecinii.
2) Ești stupefiat, ești perplex. Acesta este efectul contactului cu lumea de azi. Apucăturile ei te șochează, rămâi înmărmurit mereu, ești o căprioară căreia braconierii i-au pus farurile în ochi pe câmp. Până să fii răpus de nonsens, în scurtul răstimp care ți-a mai rămas, articulezi deșertăciunea timpurilor acestora.
3) Ești indignat, însă, MARE ATENȚIE, indignarea ta e dată deja în clocot de câteva ori. E domolită, e domesticită, e bine temperată. E o indignare care își găsește răgazul să adulmece un dicționar civilizat. De-acolo, din lumea ta uitată de lume, din garsoniera în care te-ai retras tu cu Absolutul să vă trăiți ultimele zile, nu urli, nu zbieri, nu te dai în spectacol. “Mârlănie”, “grosolănie”, “indecență”, “sminteală”… iată, acestea sunt avatarurile revoltei tale. Cu timpul, îți vei construi micile prefabricate: dezmățată grosolănie, festinul mârlăniei, o sărbătoare a indecenței, pornografică lipsă de logică…
4) Nu te arunci la teme mari. Nu. Suferința ta – sfâșietoare, cum am zis – se naște din articulările cotidianului, din lipiturile lumii de azi. Te uiți la televizor! Ooo, nu, îți vine să muști din ecran. Cum se poate așa ceva? Ce oameni sunt aceștia, ce limbaj folosesc, de unde sminteala asta? Of, oare e ceva cu tine? Hm, se prea poate, dar e ceva și cu ei, mai ales cu ei. Plângi, plângi și te revolți, întrebi în stânga și-n dreapta unde au îngropat contemporanii decența, pentru că ai vrea să mergi să depui un buchet la mormântul ei. Poți să compari “Despacito” cu “Let it be”, pe Pintilii cu Messi, pe Profesoara porno cu Aron Pumnul.