Pariez că maiorescienilor pioși le va sări țandăra după ce vor fi citit biografia lui romanțată scrisă de Adrian Jicu. (Nici mie nu mi-a picat bine acest Titu Maiorescu. O să vedeți mai încolo de ce.) Criticul băcăuan joacă tare. Închipuie o confesiune a lui Titu Liviu Maiorescu făcută unui popă anonim, cu puțin timp înainte de atacul de inimă care l-a răpus, în București, în timpul ocupației germano-turco-bulgaro-austriece din primul război mondial.
Diverse ipoteze despre viața și caracterul lui Maiorescu, prezentate ca atare de cei ce i-au cercetat biografia, devin în cartea lui Adrian Jicu mărturisiri complete ale olimpianului său personaj, în care nu mai e loc de îndoială. Așa că ipoteza că adolescentul Maiorescu ar fi avut o relație „ciudată“, „bizară“ cu sora lui, Emilia, aici devine incest fără dubii. Dar probe care să ateste una ca asta nu există. Cel ce a lansat povestea bănuitului incest e un anume C. Popescu Cadem, la multe zeci de ani după moartea lui Maiorescu, într-o cărțulie care abundă de mizerii, culese, chipurile, din presa vremii. Însă în ziarele de la Iași de atunci, care-l pîndeau pe Maiorescu și n-ar fi scăpat o asemenea ocazie, nu apare nicăieri vreo aluzie măcar la o relație incestuoasă a tînărului universitar cu Emilia, sora lui cu doi ani mai mare.
Maiorescu își făcuse dușmani printre profesorii de la Universitate, încît dacă aceștia ar fi avut măcar un capăt de știre despre o asemenea scandaloasă purtare l-ar fi atacat la gazete. Tot ce știm, de fapt, despre relația dintre Maiorescu și sora sa e pescuit din jurnalul lui Maiorescu, Însemnări zilnice, și din scrisorile lui către Emilia. Din ele rezultă că cei doi, victimele severității tiranice a tatălui, țineau imens unul la celălalt și se înțelegeau perfect. Dar de aici pînă la incest e o suficient de lungă cale, încît biograful să nu treacă de limita presupunerilor. Dar formula narativă aleasă de Jicu nu permite presupuneri. E tare, deci, dar deloc sigur că e și adevărată. E cert că Maiorescu, după ce s-a însurat cu Clara Kremnitz, s-a încurcat cu sora ei, Mite, chiar dacă-i era cumnată și că în familie a ieșit scandal din pricina asta. E adevărat și că tînărul Maiorescu a fost acuzat că ar fi avut relații amoroase imorale cu o profesoară de la Școala Centrală de fete peste care era director, însă acuzația s-a dovedit o calomnie pusă la cale de colegii vexați de corectitudinea lui Maiorescu la Universitate.
În jurnalul său, autorul teoriei formelor fără fond din societatea românească a vremii recunoaște că e calculat și că are mari planuri de viitor, dar nu aleargă după funcții de dragul funcțiilor, așa că imaginea de arivist care reiese din confesiunea pe care i-o atribuie Adrian Jicu e o formă fără fondul necesar. E un fapt că Maiorescu s-a stricat cu prieteni din tinerețea junimistă, dar asta s-a întîmplat de pe urma deosebirilor de convingeri politice, într-o perioadă în care guvernele n-apucau anul și cădeau. P.P. Carp nu i-a iertat „trădarea“, dar Titu, prietenul său de pînă atunci, justifică punct cu punct în jurnal așa-zisa trădare.
Ar fi fost interesant dacă biograful l-ar fi făcut pe Maiorescu al său să-și povestească mai pe larg drumul în cultura și în politica autohtonă și mai ales ce credea despre războiul cu Bulgaria din 1913, de pe urma căruia România a anexat Cadrilaterul, iar bulgarii s-au răzbunat ca ocupanți în Bucureștiul din primul război mondial, luînd ca pradă de război pînă și moaștele Sfîntului Dumitru de la Patriarhie. Maiorescu a putut vedea cu ochii lui isprăvile bulgarilor, la fel cum el, germanofilul, ar fi avut ce povesti despre Bucureștiul ocupat de armata lui Mackensen. Lucrurile astea însă n-au intrat în atenția biografului, mai preocupat de aventurile amoroase adevărate sau presupuse ale acestui om providențial pentru cultura română.
Adrian Jicu, Maiorescu. Confesiunile unui stoic, Editura Polirom, 2025.