Țin minte că, în urmă cu vreo patruj’ de anișori, se zvonea că Ceaușescu va scumpi carnea. Ori uleiul. Ori zahărul. Orice. Da, dar și orice om cu scaun la cap și-ar fi făcut iarna car, vara – sanie, și-ar fi suflecat buzunarele și ar fi dat iama-n magazine să adune provizii pentru zile grele. Ptiu, bată-mă să mă bată! De unde provizii? Însă zvonurile nu voiau să știe de necazul omului. Umblau prin lume și rostogoleau cifre amețitoare. Se dublează brînza! Se triplează carnea! Cînd, după lupte seculare, ieșea în lume noul mercurial, lumea răsufla oarecum liniștită. Țin minte cum am fluierat de bucurie cînd vodca rusească s-a făcut, de la douăș’ cinci, treiș’ cinci. Victorie! Pobeda!
Ei bine, amintirile astea duioase m-au năpădit din nou, întinerindu-mă, odată cu tratativele comerciale americano-europene. Au crescut taxele vamale. Iar presa „pro-europeană“ din România a izbucnit în urale. O victorie strălucită, un compromis de excepție. Europa salută tratativele. Nu, băieți și fete. E bla-bla. E o înfrîngere și o nouă dependență energetică. Nu o spun eu, o spun experții europeni. Na, că m-am molipsit și eu de păsăreasca modernă! Pe scurt, UE a înghițit gălușca „legii celui mai puternic“. Toată construcția istorică a unei egalități în drepturi și obligații s-a dus pe apa sîmbetei. Mai negociază ceva, de-acum încolo, dacă poți! Dar cireașa de pe tort e decizia de a majora achizițiile europene de produse energetice și militare americane. Că, slavă Domnului, aveam de unde importa energie și, poate, aveam măcar o portiță pentru independență militară. Dependența UE de SUA în sectoare strategice mai omoară ceva fundamental: investițiile în industria europeană, și așa cu un picior în ciment, iar cu celălalt în aer. Așa că să nu vă mirați că euroscepticismul va crește ca aluatul. Aici nu merge cu propaganda, oricît de iscusită ar fi (vorbă mare, că așa o propagandă șchioapă nu am văzut de mult).
Dar de ajuns cu Europa ta, stimabile! Eu voi să știu de țărișoara mea, de România. (Smiorc! – ar trebui să adauge autorul, ajuns în acest punct sensibil.)
Așadar, să ne pogorîm de la privirile europene triumfaliste către Grădina Maicii Domnului. Aici, ca de obicei, adevărul umblă cu niște bandaje groase. Unul în jurul capului, altul peste gură și ultimul îi înfășoară urechile. Pe lîngă insul din fotografie (care nu e cangurul Ilie), țopăie niște proverbe zdravene, cu obraji roșii. „Dacă tăceai, filosof rămîneai“, „A vorbit și nea Ion, că și el e om“, „A vorbit gura fără el“, „Vorba pe unde-a ieșit, mai bine să fi tușit“, „Bună ziua ți-am dat, belea mi-am căpătat“ și șefa bandei, „Cap ai, minte ce-ți mai trebuie?“.
Într-o postare recentă pe Facebook, Luminița Corneanu face o observație de milioane: în celebrul interviu al șefei CSM, Elena Costache, ea observă ceva ce n-a văzut nimeni. Corpul de bibliotecă al întîistătătoarei la curtea miracolelor magistraturii e gol. Nu e acolo nici o carte, nu numai de drept, dar nici măcar Habarnam ori Am tăiat porcul. Cum îl preparăm? Nada. Însă ce nu au văzut nici ea și nimeni altcineva sînt dosarele, aliniate frumos și goale pe dinăuntru. Vide. De fațadă. Ca o bibliotecă de decor, pentru ochii proștilor. Păi, cum de știu că-s goale, atîta timp cît sînt închise și rînduite frumos, cu cotorul spre public? Simplu: lumina folosită la înregistrare nu dezvăluie decît niște pete negre în găurelele bibliorafturilor. Iar dosarul din stînga pare că plutește, înghesuit cum e de altul. Niște dosare bibliorafturi doldora atîrnă greu și se văd foile prin găurele. Deci nu. Nimic, în afară de bibelouri.
Cu asta nu vreau să mă dau mare și să mă reped la declarații, bani, pensii și privilegii. Ci doar să fac o observație simplă, modestă, pe care s-o extind și la nivel european. E greu să înțelegi lumea din jur dacă îți faci exclusiv meseria, dacă îți bifezi job-ul fără să tragi cu ochiul la ce s-a întîmplat și ce se întîmplă în contemporaneitate. Pentru cei care nu au timp să cutreiere, să intre prin toate cotloanele, singura alternativă e literatura, cea care examinează de mii de ani ascunzișurile, misterele și evadările civilizației, ale moravurilor, ale gîndirii individuale și colective. Fără această cunoaștere, litera de lege e o literă moartă, un accesoriu, o frînă și o alienare. Legile trebuie înțelese și umanizate, că-s pentru oameni, nu pentru secte. Literatura luminează atît reglementările Justiției, cît și legile științei. Nu degeaba marii oameni de știință au avut la bază o cultură vastă. Și nu vorbesc numai despre literatură, ci despre toate artele. Da, alea inutile, alea sofisticate, alea simpluțe, alea unde autorul a vrut să spuie ceva, dar i-a ieșit altceva, cum bine zice școala românească. Ceva ce nu e de nasul omului de rînd. Și, nu știu de ce, cred că negociatorii europeni se aseamănă șefei CSM. Habar n-au peste ce tronează, cum arată destinele celor care i-au trimis să îi protejeze, să îi reprezinte. Lipsa de cultură e un bumerang. Cu cît îți încordezi mai mult mușchiul (nu al gîndirii, desigur), cu atît lovitura pe care o încasezi e mai dureroasă.
Dar nu-i nimic. O să facem un curs intens de TikTok și vom pune Inteligența Artificială la lucru. Cum bine zice poporul: „Cap ai, minte ce-ți mai trebuie?“.