Cred că toată lumea a observat că, de îndată ce un fenomen istoric, astronomic sau natural (că e viol, că e incendiu, că e pandemie) sau unul economic se prăvale pe teritoriul nostru milenar, ca un făcut, răsar din pămînt, din iarbă verde, specialiștii mioritici. Că răsar, nu-i bai. Pămîntul e rodnic, bălegarul, din belșug, creșterea, garantată.
Dar se întîmplă un fenomen românesc ciudat, care transportă îngrășămînt cu basculanta la rădăcina păreriliștilor. Oameni cu diplome, state de serviciu, expertiză, experiență – deci tocmai ăia care ar trebui să stăpînească fiecare cui al coșciugului senxzațional proaspăt aruncat în stradă, se aruncă în luptă. Dar nu de dragul adevărului – ce-o mai fi și aia! –, ci ca să servească cu arme și argumente irefutabile o ideologie, un partid, un interes.
La fel stau lucrurile și cu criza energetică. De la „ne fură austriecii Dunărea”, la „stingem toate aparatele, sprijinim guvernul, aceeași comedie. Dar, dacă la furtul apei, izvorît din interesul imperial (că Georgescu a și văzut fluturînd lozinca și a apucat-o cu toată dantura lui sănătoasă, de securist cinstit și patriot) putem rîde, atunci cînd dăm de statistici, centimetri, consum previzionat, megawați disponibili și virtuali, brusc, oamenii care nu au habar de e=mc2 se rușinează brusc. Iar criza energetică e cel mai bun prilej să se reverse metri cubi, amperi, centimetri, raporturi (case de raport) energetice. Aici, delirul e total.
Am ascultat pledoaria Oanei Otilia Nuțu. Rezolvarea este, spune domnia sa, baterii și taxarea suplimentară, pe timpul serii și al nopții. M-am crucit. Energia românească e cea mai scumpă din Europa. Iar consumul casnic arată cam așa: 11,8 TWh, adică 23,4% din consumul final național de electricitate (50,5 TWh). Restul de circa 76,6% a revenit clienților noncasnici –industrie, servicii, comerț, instituții, transport etc. Deci, pe scurt, dacă consumul casnic ar scădea cu un procent, industriei nu i-ar ajunge nici pe-o măsea. Dar mărim prețul – veți spune – și pulimea va fi nevoită să închidă un bec. Da, însă creșterea prețului în industrie – că, ai dracu’, funcționează și ziua, și noaptea – va duce automat la scumpirea produsului final și la un eșec grandios pe piețe. Și așa Europa e cocoșată pe piața concurențială, produce scump, în comparație cu țările pe care le doare-n cur de ecologie și calcule sofisticate. Doamna Nuțu dă exemplul strălucit al Bulgariei, care ne întrece. Însă, dacă nu ești specialist și iei toate informațiile la refec, descoperi că a doua sursă de energie din țara vecină și prietenă e cărbunele. Ăla care a fugit de rușine, din România, și i-a închis ușa-n nas energiei pe gaz. Care centrale pe gaz au fost frumos trase din condei de toți Pristandăii politici. Ele produc (sau ar trebui să producă) 3000 de MW. Ce să vezi, abia acum și-au adus aminte de Mintia. Cu o putere instalată de 1700 MW. Păi, să nu le tragi un șut între picioare, unde-i greu voinicului?
Dar ar mai fi o rezolvare (la fel de fantezistă). Acumulatorii sau bateriile. Unde întorci capul, vezi toți specialiștii înălțînd spre ceruri potirul sfîntului Graal. Asat e rezolvarea: ce producem ieftin ziua să înmagazinăm și să pompăm noaptea. Gata! S-a rezolvat.
Așa să fie? Curios nevoie mare, m-am pus pe cercetat. Și ce am descoperit nu sună deloc bine. Da, există posibilitatea să stochezi energie. Și s-o întorci în rețea. Dar… Dar nimeni dintre apostolii energiei verzi nu scoate o vorbuliță despre costuri și urmări. O baterie de acest tip se degradează în maximum 12 ani, trebuie înlocuită și e profund și durabil dăunătoare mediului. Așadar, o dată la 12 ani, totul trebuie scos din pămînt, aruncat la gropile de gunoi ale lumii a treia și mai luat de la capăt. Dacă și asta e o soluție…
Ca să nu mai vorbesc de apostolii mediului, care s-au încoțopenit asupra hidrocentralelor. Mari, mici, timide și robace, capabile să lumineze cîteva sate sau mai multe orașe, ele trebuie șterse de pe fața pămîntului. 200 MW aruncați pe apa sîmbetei, doar ca natura să se strice de rîs, privindu-ne, ecologizînd la opaiț.
Ceea ce spun aici e bine cunoscut în mediile academice și inginerești. Totuși, ideologia, constat, e mai tare decît știința. Cu ea o să ne pansamăm zilele.