Unul dintre cele mai valoroase debuturi în proză din ultimii cincisprezece ani e cel al Iuliei Gherasim. Mi-a atras atenția încă de la apariția în revista de proză Iocan și în Timpul. Iar întîrzierea cu care prozatoarea și-a publicat primul volum mi se pare inexplicabilă față de talentul și excelența artistică a prozatoarei. Cum n-o cunosc pe Iulia Gherasim decît din scris, nu știu mai multe despre ea decît am aflat din mica notă biografică de la începutul volumului. Autoarea își dă anul nașterii, 1982, la Ploiești. Trece apoi direct la studiile superioare. A absolvit Facultatea de Relații Economice Internaționale la ASE și Dreptul la Universitatea „Nicolae Titulescu“. În 2014 a urmat cursurile de creative writing ținute de Florin Iaru și Marius Chivu. De-abia zece ani mai tîrziu îi apare cartea de debut. În prima povestire din Ce văd păsările, scrisă la persoana întîi, naratoarea spune că a trecut printr-un blocaj care a durat cinci ani. Să fie vorba de experiența autoarei înseși? Nu știu.
Iulia Gherasim scrie proză realistă în povestiri scurte despre oameni obișnuiți pe care îi „citește“ într-o cheie insolită. Micile ei narațiuni, simple la suprafață și complicate în filigran, sînt realizate într-o o viziune de o finețe și o profunzime impresionante, cu o tehnică impecabil stăpînită.
Prima povestire a volumului, „Recidiviști“, e despre dureroasa neputință de a scrie, abordată însă cu umor și autoironie. O neputință care durează de cinci ani în care naratoarea se suspectează că și-ar căuta pretexte să tot amîne scrierea textului, deși ideea povestirii i-a venit de mult și s-a documentat pînă în pînzele albe înainte de a se apuca de ea. O artă poetică pe dos. Textul împletește două povești – una e aceea a povestirii pe care și-o scrie în cap naratoarea, cealaltă, povestea ei de viață într-o firmă corporatistă unde muncește pînă la epuizare ca să fie în topul angajaților, încît nu mai găsește timp de scris. Modelul îndepărtat al povestirii Iuliei Gherasim ar putea fi celebra „Omul care rîde“ a lui J.D. Salinger.
Dinadins sau pentru că așa s-a întîmplat, personajele principale sau protagonistele tuturor celor paisprezece povestiri din volum sînt femei; de vîrste diferite, toate însă fac parte din mult încercata clasă de mijloc în anii tranziției. Mica burghezie autohtonă, pe care prozatorii noii generații o iau cel puțin peste picior, e privită cu înțelegere în Ce văd păsările. Astfel că ironia și umorul cu care autoarea își tratează personajele n-ajung niciodată la caricaturizare. Persoanele publice, politicienii mai ales, n-au parte de același tratament. În casa unei familii care se distrează jucînd cărți și mai trăgînd cu ochiul la televizor apare pe ecran Ion Iliescu, care „se adresează mulțimii. E desfigurat de furie și zbiară cu pumnul ridicat. «Dacă nu mă alegeți pe mine, o să vină regele, o să vină moșierii, o să vină ungurii. Vă mănîncă dreapta»“. Astea nu sînt, de fapt, cuvintele lui Ion Iliescu, ci parodia lor în familie. În aceeași familie, în schimb, mama naratoarei vede în Andreea Esca un model, ca vorbitoare de limbă engleză.
Observatoare atentă a vieții cotidiene de familie, Iulia Gherasim o surprinde la nuanță în povestirile sale, cu profunzimi memorabile și cu momente de tandrețe în care instinctul artistic al prozatoarei funcționează fără greșeală. Povestirile ei par scrise dintr-o suflare, dar în spatele acestei aparente spontaneități se ascunde un perfecționism pe care-l descoperi în cizelarea frazelor și în concizia textelor sale în care ceea ce se spune e permanent dublat de elipse sugestive care dau prozelor sale un cuceritor halou de poezie.
Iulia Gherasim, Ce văd păsările, Editura Polirom, 2024.