Acum cîteva zile am văzut un tip care din spate semăna ceva de speriat cu Dinu Kivu. Avea același mers cu călcătura ca din pod, păr cenușiu cu chică și, pentru ca asemănarea să mă bage la idei, asta s-a întîmplat prin dreptul Teatrului Nottara. Dinu Kivu era critic de teatru. Lucrase la Contemporanul, pe vremea lui George Ivașcu. Cînd l-am cunoscut era liber profesionist. Publica la Contemporanul în continuare. Mai colabora și la revista Teatru. Cred că o ducea prost cu banii, dar nu se plîngea.Era de-o vîrstă cu Laurențiu Ulici. Laurențiu, dromoman, el, boem. Odată, la Sighet, unde mă duceam cu plăcere, deși drumul cu trenul ținea vreo nouă ore, a venit și Dinu Kivu.
Am stat în același compartiment și l-am tot întrebat despre lumea teatrului din culise și de după spectacole, pe care o cunoștea mai bine decît alți critici. Asta poate și din pricină că ieșea cu actorii la restaurant și le asculta poveștile. Dinu Kivu, un domn, nu povestea toate cele pe care le auzea sau la care era martor, decît dacă era sigur că cei cu care stătea de vorbă nu vor bate apoi toba prin tîrg.
Cum n-avea serviciu în presă, era un tip mai liber decît alții, mai ales că, spre deosebire de Valentin Silvestru, nu simțea nevoia să aibă mai multă putere decît i-o dădeau cronicile sale. Cînd se ducea prin țară nu se afișa cu șefii județeni de la cultură și nici nu băga strîmbe ideologice spectacolelor pe care le vedea, încît chiar dacă era critic, actorii și regizorii îl vedeau ca pe unul de-al lor.
Mai făcea și bancuri proaste după vreun colocviu prelungit la restaurant. Pe cele mai multe le regreta în ziua următoare și știa să-și exprime regretele într-o formă amical-protocolară, astfel cănu-și făcea dușmani. La cronicile de spectacol, în schimb, nu lăsa nimic de la el. Lăuda memorabil și critica tăios, dar cu o eleganță de spadasin care-și respectă partenerul de pe planșetă.
Atunci, la Sighet, i-am observat mersul ciudat, ca și cum ar fi ocolit băltoace pe care nu le vedea decît el, și felul lui special de a fi. Avea o cultură generală riguroasă, semn că făcuse liceul și facultatea cum se cuvine, iar în privința teatrului era aproape imposibil de bătut pe partea clasică. Laurențiu Ulici, cu toată memoria lui fenomenală și cu slăbiciunea lui pentru teatru, nu se punea cu Dinu Kivu într-o discuție cu subiect precis de teatrologie. În seara de după o întîlnire cu publicul din oraș, am pornit pe jos spre hotelul din centru. Dinu Kivu, pînă atunci tăcut, ne spune că fiecare kilometru în plus, ca distanță și distanțare de București, e un kilometru cîștigat pe drumul libertății. Așa că ce poți să le spui celor care fug în Occident, dacă noi, aici la Sighet, ne simțim mult mai în largul nostru decît la Slobozia?