Precizare (spun unii) necesară: dacă ai chef să-ți faci concediul în Albania, poți ajunge și cu avionul, dar ai de făcut un mic ocol, doar până la Londra. Să nu zici că nu ți-am spus. Iar dacă mergi cu mașina, ia-o frumușel prin Bulgaria și Macedonia (Sofia – Skopje – Pogradec), ca orice om cuminte, nu prin Belgrad și Priștina, că p-acolo șoselele-s cam proaste și oamenii-s cam kosovari la cap. Mai bine nu.
Dacă ai chef de trasee montane, du-te în Albania de Nord, că acolo-i baza (toată țara-i muntoasă, dar în nord sunt mai multe amenajări turistice). Dacă ai venit cu scumpa-ți jumătate, cârmește mai acana, spre sud, c-o să vrea la plajă: asta cere, asta-i dai!
Paranteză: albanezii își împart țara în două, de-a lungul unei linii imaginare care pleacă de la lacul Ohrid și se termină la mare, aproximativ de-a lungul Shkumbinului (un fel de Milcov local). Ei văd tot felul de diferențe între ”nord” și ”sud”, dar eu n-am văzut niciuna, în afară de asta turistică – muntele în susul hărții, marea-n jos.
Cel mai bun loc e orașul Vlorë (nu te chinui să-l pronunți, zi-i ”Vlora”, că așa îi zic și ei). În sine, orașul nu e cine știe ce (un port comercial ca orice port), dar în jurul lui sunt o grămadă de stațiuni foarte meseriașe, vorba unui amic, ”Du-te repede până nu le-or distruge și p-astea!”: Saranda, Jale, Himare, Ksamil. Dacă doamnei tale nu-i convine liniștea și prețurile mici, sui-o pe feribot și trimite-o-n Corfu, peste un braț de mare, să se înghesuie cu toți nemțoii și s-o ardă la buzunar prețurile grecilor. Treaba ei, tu i-ai explicat cu binișorul!
Cât timp ți-e doamna plecată, fii isteț și-ntinde-o de la plajă: dacă le ai cu istoria, du-te la Butrint (parc arheologic, ruine foarte vechi, dintr-o vreme când nu se inventaseră nici măcar dacii); dacă le ai cu trekkingul, du-te la Llogara (parc natural, pădure, un fel de Retezat); dacă nu le ai cu nimic, mergi la Saranda și îndoapă-te (8 euro un prânz cu de toate, dar fără bere – aia este separat).