Cele mai multe dintre comentariile pe care le-am citit/văzut despre cartea cea nouă a lui Răsvan Popescu încep aproximativ la fel: „Fostul președinte al CNA a publicat un nou volum de poezii“. Nu știu cît de bine se simte scriitorul R.P. cînd e asimilat uneia dintre fostele sale funcții, mai ales că dacă ne uităm în urmă descoperim că fostul inginer de mină s-a făcut cunoscut ca jurnalist, și-a cîștigat notorietatea ca prozator și mai ales ca scenarist și de-abia după aceea s-au abătut funcțiile asupra sa. A fost, pe rînd, redactor-șef la TVR, purtător de cuvînt al Guvernului, apoi purtător de cuvînt al președintelui Constantinescu, cel ce l-a trimis la CNA. Despre anul în care a fost purtător de cuvînt al Președinției României, Răsvan Popescu a scris un Jurnal în care l-a cam smotocit pe Emil Constantinescu pentru decizia lui de a nu mai candida pentru un nou mandat, decizie despre care Răsvan Popescu scrie că ar fi aflat de la radio în timp ce se afla într-o gară, în drum spre București.
N-am idee cîți prieteni și-a făcut R.P. cît a fost președinte peste CNA, dar inamici statornici are destui, de unde poate și cinismul său resemnat care apare tot mai apăsat în volumele lui de proză și zburdă cu umor în poemele sale. Am citit toate cărțile de proză ale lui Răsvan Popescu, începînd cu Subomul, volumul de povestiri cu care a debutat, despre oamenii din subteran, care tocmai ce-și căpătaseră o faimă înfiorătoare de pe urma expedițiilor în hoardă la București. Acolo, R.P. povestește cum arată iadul pe pămînt – minele de cărbuni în care păcătoșii se duc de bunăvoie fiindcă, la fel ca Marmeladov al lui Dostoievski, n-au unde altundeva să se îndrepte.Venite dintr-o astfel de lume în care ziua se transformă în noapte după o coborîre de sute de metri cu liftul în Infern, limbajul și viziunile ortacilor funcționează conform celei mai pure estetici a urîtului, de care Răsvan Popescu a fost contaminat definitiv, încît se simt și după cîteva zeci de ani, în cărțile lui de poezie. Poezie epică, fiindcă omul obișnuit și ortacul din al căror limbaj se trag și versurile lui R.P. n-au treabă cu poezia decît dacă-i ajută să povestească ceva. Ei își spun povestea în proză ca musiu Jourdain: îți zic ce-au pățit fără să-și aleagă vorbele și fără să se ferească de clișeele limbajului. Cu program sau poate mai curînd fără, Răsvan Popescu scrie, în Protestul brazilor de Crăciun, pamflete ale mofluzeniei în fața bătrîneții: „Timpul este cea mai mare jigodie din Univers / Face ce face și trece / și noi devenim de nerecunoscut / Deși ni se pare că sîntem aceiași / Ca-n niște oglinzi deformate de bîlci, zbîrciți, sluțiți / Cu vederea slăbită. Mîinile tremură / Picioarele se înmoaie, mațele se umflă / Dinții se mută noaptea pe noptieră, alături de sedative / Memoria ne confuzează, prostata ne face de rîs / Ne lasă putința, nu dorința / Este un cumul de factori, fără o limită undeva“ (Rezervația de vîrstnici). Sau își povestește contrarietatea de „om cu zilele numărate“ pe care-l pedepsește soarele care nu mai iese din nori, contrarietate stîrnită de urșii care vin la oraș să mănînce din pubele și pe care poți să-i adopți contra a cinci lei, la adăposturi, de catastrofele ecologice în curs – „dispar sturionii, narvalii, balenele cu corn / Păsările cuibăritoare, castorii, bizonii de stepă“.
Pe urmele lui Marin Sorescu, din al cărui umor se trage, în psalmii pe care-i scrie, R.P. i se adresează lui Dumnezeu de parcă s-ar rățoi la vecinul din bloc fiindcă îi tulbură viața cu una-alta. Tot așa îți povestește cum se simte el față cu Absolutul sau cu războiul, cu sine însuși, cu îmblînzirea cuvintelor sau ca autor de poeme fără pretenții, în cele cinci părți ale acestui volum care n-are decît 96 de pagini și în care Răsvan Popescu își privește nou descoperita vocație cu o încîntătoare autoironie.
Răsvan Popescu, Protestul brazilor de Crăciun, Editura Cartea Românească / Educațional.