Dacă știi alfabetul, gata, ești scriitor. Neapărat geniu! Artistul atins de filoxera muzei se așază la masa de scris și, printr-un efort titanic, dă gata capodopera. Bănuiesc că ciudățenia asta vine din școală. Învățați de mici că scriitorii nu pot fi înțeleși (autorul a scris ceva, dar noi, dragi copii, înțelegem altceva), tinerii, maturii și vîrstnicii veleitari sînt convinși că djinn-ul sulfuros din capul lor va fi, totuși, prețuit în viitor. Totuși, simplificînd lucrurile, literatura e exact ce e în pagină, rînduri și cuvinte care au sens, semnificație, logică și coerență.
Ăsta a fost gîndul care ne-a împins pe mine și pe Marius Chivu să pornim, în 2012, un curs de „scriere creativă”: să scoatem din capetele oamenilor acel altceva care bruiază textul literar. Să încercăm să aliniem literatura română la trend-ul contemporan. Dar chiar și noi, oricît de hîrșiți și de deștepți eram, nu am scăpat de prejudecăți. Iată cum.
Simina Diaconu, de la Revista de povestiri, ne-a aranjat cadrul legal și organizațional în care să descoperim și să îndrumăm talentele pe care, evident, noi le vom fi selectat. Zis și făcut. Am dat anunțul (cam neîncrezători) și am primit peste 70 de texte. Am selectat avînd în cap două direcții: oameni care nu știau să scrie, dar aveau subiecte, și oameni care nu aveau subiecte, dar care știau să scrie. Prejudecata, însă, ne-a jucat atunci o festă. Stînd de vorbă cu primii cursanți, am stabilit, de comun acord, cine avea cu adevărat talent și cine va eșua. Și ne-am ținut de chestia asta ca de o parîmă două luni. Doar că am greșit.
Ce am constatat? Că talentul nu-i de ajuns. Și că există mai multe feluri de talent. Dar că acela care se pune pe muncă, își supraveghează frazele, e atent la construcție, la personaje va reuși, în cele din urmă. Ăla e talentul. Vă jur că la sfîrșitul primului curs ne schimbaserăm deja părerea. Cea mai mare surpriză a venit de la o doamnă aproape invizibilă și ochelaristă care nota de multe ori chestii pe care le credeam banale. Scrisul ei înflorea de la o săptămînă la alta. Și la nici doi ani de la încheierea lecțiilor, avea să publice o foarte frumoasă carte de povestiri, Felii de lămîie. Numele ei e Anca Vieru și noi, eu și Marius, am fost mîndri ca niște părinți. A doua surpriză a venit de la o fetișcană care era numai ochi și urechi. Talentul ei era evident. Dar tot atît de evidentă era încăpățînarea de a da texte perfecte, fără slăbiciuni. Răbdarea ei orgolioasă a făcut-o să debuteze după șase ani. E vorba de Diana Bădica și de romanul Părinți. În sfîrșit, ultima surpriză a venit de la un cursant care era cu numai cinci ani mai tînăr decît mine. A venit poet și a plecat prozator: Ion Pleșa, Anotimpuri care nu se repetă.
Ce au ei în comun? Iau scrisul în serios și nu scriu ceva prin care să se înțeleagă altceva. Snobii vor strîmba din nas, pentru că – nu-i așa, copii? – scriitorul a scris una, dar noi înțelegem alta.