Îl citesc pe Răsvan Popescu dinainte de debutul lui ca prozator. O poveste care a început pe cînd el era tînăr geolog devenit jurnalist. Scrisese un volum de povestiri care urma să apară la Editura Expres. Ar fi fost cartea lui de debut. Mi-a dat manuscrisul să-l citesc și eventual să scriu ceva pentru coperta a patra a cărții. Ceea ce am și făcut, încîntat de talentul și de scrisul lui special. Amănunt important, Răsvan lucrase cîțiva ani în mină, o experiență care avea să-l marcheze pentru totdeauna. Scria simplu, abrupt, în propoziții puternice și cu fraze scurte care te curentau. Aparent cinic. De fapt, cu atitudinea omului care știe că între viață și moarte nu e decît o fracțiune de secundă și că ceea ce numim destin e doar șansa de a trece cu bine prin accidentele vieții.
Am citit și Omul orchestră înainte de apariția cărții pe piață. Am regăsit în ea trăsăturile constante ale prozei lui Răsvan Popescu, acelea după care îl recunoști după numai cîteva rînduri. Am descoperit și lucruri care o fac altfel decît cărțile publicate pînă acum de el. Asta începînd de la subtitlu, un jurnal altfel, cu care prozatorul îți sugerează cum să-i citești textul. Omul orchestră e în realitate un roman autobiografic, construit cît se poate de atent, sub aparența însemnărilor fragmentare, ca de jurnal. Un jurnal de criză, alcătuit din șase „caiete“, cum le zice autorul.
În ce constă criza? Autorul se declară în pană de idei, se simte stors, dezabuzat, încît foaia de hîrtie îi dă anxietate – cel puțin în primul paragraf al cărții, cel în care R.P. pornește în căutare de sine și a scrisului pierdut. Viață personală, lume, carieră, familie și scris. Proză și scenarii. Mai ales scris. O sumedenie de nemulțumiri. Totul merge prost. Nici întoarcerea la copilărie – cu satul bunicilor și casa lor – nu-l ajută: vechea casă se dărăpănează, iar invocarea preoților din familie, pornind de la venerabilul ceas al bunicului – această madlenă care măsoară timpul –, nu funcționează nici ea.
Revenirea la momentele de succes, filme, cărți, premii, nu-l mișcă, le bifează aproape indiferent. R.P. se însuflețește în schimb cînd scrie despre regizorii cu care a colaborat, iar cînd vine vorba despre drepturile de autor neprimite de mulți ani îl apucă o lucrativă iritare.
Cînd are vreo carte de lansat, televiziunile se înghesuie să fie cît mai în față – autorul nu mai e președinte la CNA, dar, orișicît, e membru! Primește un premiu literar la Iași, unde se simte atît de bine că vrea să se mute la filiala de acolo a Uniunii Scriitorilor. Bucureștiul nu aprobă, dar revistele din București ale USR îi ignoră cărțile. Îl ignoră și pe el ca scriitor.
Din bilanțul insatisfacțiilor de care-și amintește nu putea lipsi, evident, ultima perioadă a experienței sale de purtător de cuvînt al Președinției României. Trecerea timpului l-a făcut mai îngăduitor cu renunțarea fără luptă a președintelui Emil Constantinescu la competiția pentru un al doilea mandat. În schimb, R.P. e și azi paraponisit pe partidele care i-au înșelat așteptările, pe guvernele Ciorbea și Radu Vasile, incapabile de reformă, pe lupii tineri de la PD, dar mai ales pe presa care l-a tot atacat pe Constantinescu, colportînd frenetic minciuni despre el și despre familia lui.
Chiar și cînd își amintește de momentele fericite din viața sa, romancierul diarist le descoperă indispus hibele, ca pe firul de păr din supă, pentru a-și nutri indispozițiile și singurătatea la care se tot întoarce. Cum cere mult de la sine însuși, spre deosebire de autorii de jurnale care le găsesc defecte numai celorlalți, R.P. nu și le uită pe ale sale. Le notează cu acuitate, în același stil caustic-sceptic cu care-i încondeiază pe cei ce nu-i plac. Pe ăștia îi descrie amănunțit, îi poți recunoaște, dar refuză să le scrie numele. Lecție de discreție ucigătoare învățată de la CNA: dacă-l numești pe cutare ipochimen, îi faci reclamă și se simte băgat în seamă, așa că lasă-l anonim.
Dacă ești amator de jurnale scrise de personalități sau pur și simplu îți plac romanele-confesiune scrise de autori care au avut/au oarece însemnătate în viața publică de la noi, Omul orchestră e o carte de neratat.
Răsvan Popescu, Omul orchestră, un jurnal altfel, Editura Cartea Românească Educațional, 2023.