Sintagma asta, care a făcut carieră în comunism, ar puteatrăi o a doua tinerețe în zilele noastre, pe aceleași meleaguri scriitoricești. Se pare că Paul Georgescu, părintele ei, înțelesese prea bine cum e cu profunzimile insondabile ale scriitorului românesc. Teribil la crîșmă, fermecător pe stradă, uluitor în proiecte, insul își cam sfîrșea benzina în fața cenzurii sau a realității. Sigur, nu e vorba de toți, de absolut toți… Dar mi se pare nedrept și ridicol să ascundem neputința onctuasă a unei imense majorități în spatele celor (foarte puțini) care și-au riscat liniștea sau viața.
De aici, probabil, și mitulșubredrezistenței prin cultură. La urma urmei, cei care îl promovează și-l lustruiesc au, și ei, nițică dreptate. Nu poți lăsa o națiune în întuneric, nu poți jumuli viitorul pentru un trecut incert. Dar nici să te bați cu pumnul în piept nu prea sună bine, chit că pumnul ăsta seamănă al naibii cu o cărămidă.
Am trăit toată tinerețea mea cu convingerea că scriitorii au în bandulieră bastonul de mareșal. Libertatea i-a găsit pe cei mai mulți cu sertarele / cartușierele goale. Doi, trei, zece, cît steagurile lui Pristanda, au arătat cîte ceva. Dar acolo unde era bătaia peștelui a fost o tăcere asurzitoare (vorba Magdei Cârneci). Bine, măcar, că a venit dracului libertatea și fiecare s-a re-simțit dator să îndrepte neclaritățile, șovăielile și micile dezertări ale trecutului într-un proiect nou. Repet: măcar atît. Hei, cetățene, nu mai ai de ce să te temi, intri-n horă? Așa am crezut, în 1990, că se va întîmpla. Că breasla, reprezentată pe unde scurte și pe bîrfe lungi de o infimă minoritate, va avea ceva de spus. Azi mi s-a cam terminat benzina entuziasmului.
De ce? Pentru că observ. Hai să zicem că certurile dintre scriitori sînt de ordinul firescului. Bisericuțele, catedralele, furnicarele și grupulețele au o rațiune de a fi. Prima dată îl împușc, îl calc pe cap, îl spînzur, îl trag pe roată, îl lapidez pe dujman și, de mîine, cu forțe proaspete, la treabă.
Numai că lucrurile stau nițel altfel. Dincolo de invidia sau de mîncătoria tribală, există un scop comun al breslei: supraviețuirea. Iar supraviețuirea nu e posibilă decît dacă mai există cititori. Iar cititorii absentează la ședință. Așa că breasla ar trebui să se pună, măcar prin reprezentanții ei, pe treabă: planuri, strategii, termene medii și îndepărtate.
Tare rău îmi pare să vă spun că Uniunea Scriitorilor nu a făcut nimic pentru ademenirea publicului. Nimic pentru promovarea scriitorilor (căci așa se numește: a scriitorilor, și nu a unei abstracțiuni estetice). Nimic pentru ziua de mîine. Toți banii care vin de la stat se toacă, elegant, e drept, pe șușanele obscure. Provoc orice cititor al acestui articol să-mi spună ce anume i-a atras atenția, din partea USR, în ultimii ani de zile…
În fine, coparticiparea la campania „Citește românește” a arătat că Uniunea e un loc unde se doarme și se sforăie în deplină unanimitate.