În adolescență mă chinuiam să scriu proză cu parabole și cu multe metafore, cam cum se publica în revistele literare de atunci. Îmi ieșea cîte ceva, dar chinuit. Cu povestirile fără asemenea pretenții mă descurcam, le scriam imediat. Dar nu erau literatură înaltă. Pe atunci citeam mai mult autori străini, inclusiv „nerefiști” – adică scriitorii noului roman francez –, care mi se păreau plictisitori. Dar ei erau pe atunci în mare vogă.
Cînd mă întîlneam cu prietenii din cartier, pe Popa Soare, la scuar, le mai povesteam ce aveam de gînd să scriu. Nu se omorau cu literatura, dar ciuleau urechile la scornelile mele, dacă nu apărea nici unul dintre băieții care știau să cînte la chitară. Îi întrebam ce-ar fi fost dacă aș scrie povestea pe care tocmai le-o spusesem. Fetele mă îndemnau optimiste să mă apuc de treabă. Băieții, meditativ-miloși: „Da’ ce, tu ești scriitor?”. Pentru ei, ca și pentru mine în copilărie, toți scriitorii erau morți sau foarte bătrîni. Fetele, care mai citeau și alte cărți decît manualele de română, erau de altă părere. Mimi, Anca, Raluca, Mirela, pe unde veți fi fiind, vă mulțumesc pentru încurajările voastre.
Cam pe atunci citeam cu evlavie și viețile scriitoriilor clasici. Într-una dintre ele, văd o mărturie a unui contemporan de-ai lui Caragiale, care stătea împreună cu alții la o bere în jurul maestrului. Și-l întreabă unul dintre ei la ce scrie. Caragiale, în mare vervă, le povestește ceva, cam de-o nuvelă. Asistența – extaziată! Unul dintre cei de față, mărturisitorul, îl îndeamnă: „Scrie-o, nene, că e genială!”. Caragiale, cu parapon: „Cum s-o mai scriu, dacă v-am povestit-o vouă?!”. Și mai comandă un rînd de beri, din partea casei, adică a lui.
Asta m-a vindecat să mai cer părerea altora despre ceea ce voiam să scriu. În schimb, dacă terminam vreo povestire sau vreun prim capitol din multele romane pe care le-am început pe atunci, mă duceam să le citesc celor în al căror gust literar aveam încredere. Printre ei era și poetul Nicolae Rădulescu, secretarul general de redacție de la revista Vînătorul și pescarul sportiv, care îmi publica povestirile cu pescari din Medgidia și îmi dădea cărți cu împrumut. El scria pe atunci la un roman pe care nu l-a dus niciodată pînă la capăt. Poate și din cauza asta, cînd voiam să-i povestesc, lui și numai lui, cîte un subiect la care mă gîndeam, îmi zicea să-mi păstrez cuvintele pentru ceea ce aveam de pus pe hîrtie.
După vreo treizeci de ani, un prieten mai tînăr, dar destul de copt la vîrstă, îmi spune că vrea să scrie un roman. Și-mi cere părerea despre subiect. Pînă să înceapă să mi-l povestească, reacționez înspăimîntat: să nu care cumva s-o facă! Deși pretind că nu sînt superstițios, am cîteva superstiții ale scrisului. Prietenul, dezamăgit, îmi spune că aștepta de la mine un îndemn, ca să-l ajute pe cel lăuntric, pe care-l avea, dar nu foarte tare. N-a scris nici pînă azi romanul. Dar dacă i-aș fi ascultat subiectul și i-aș fi zis să se apuce de scris? Poți să știi?!!!