În urmă cu vreo șaptezeci de anișori, pe cînd se potcovea proletcultismul cu nouă’j nouă de oca de fier și sărea pînă-n prima pagină a Scînteii, Dobrogeanu-Gherea devenise criticul literar statutar și statuar, umplîndu-l de rușine pe decadentul Maiorescu, un burghez putred și corupt pînă-n măduva (putredă) a oaselor exploatatoare. Gherea strălucea pe cerul roșu și umpluse gurile și rîndurile de critică socială. Douăzeci de ani mai tîrziu, numele lui era acoperit de praf și, să vezi minune, Maiorescu revenea în atenția partidului cu îndemnurile la estetism. Acum, CC al PCR voia estetism, căci, futu-i, ce țară frumoasă și agricolă aveam! Ce vreau să zic cu această scurtă incursiune în istoria recentă e că au existat în România modernă mai multe școli culturale. Una clasicizantă, estetizantă, iar alta, agitatorică, orientată spre social.
O astfel de sciziune există și azi. Argumentele par mai rafinate, iar loviturile sub centură-s mai finuțe. Așa cum Maiorescu cerea în gara Ploiești produse numai de la crîșma lui Gherea, așa și azi estetiști și activiști iau loc la aceeași masă, ba chiar se și îmbată împreună, pînă la adormire, doar că, în scris, a doua zi, nu-și vor îngădui nici o slăbiciune. Să nu credeți că e vreo descoperire neaoșă, românească. Fenomenul e întins de mai bine de două decenii în Europa, cu singura deosebire că părțile adverse nu vor lua loc niciodată în aceeași crîșmă sau în același prezidiu. La ei, în Vest, părerile și purtătorii lor se urăsc crîncen, la noi doar se dizolvă într-un dispreț superior. Băiete, adu două halbe.
Însă observ și la noi un derapaj tot mai întins, care pune în pericol orice amiciție. Păstorii turmei de artiști năuci au tot mai multe ambiții teoretice. Și aici intervine partea nașpa. Eu, unul, m-am săturat să aud de dimineață pînă seara „critică socială“, „societate capitalistă“, „eroi exemplari“, „burghezie nevrednică și profitoare“, „prințese răsfățate“, „reacționari“, „figuri luminoase“ și „dezmoșteniți ai soartei“. Așa cum m-am săturat de „idei nobile“, „profunzimi intelectuale“, „moștenire creștină“, „metaforă profundă“ și „transcendent asumat“. Toată această revărsate de calificative nu face decît să acopere un defect de fabricație.
Obiectul în sine, că e carte, tablou, sculptură, teatru sau muzică, pare tot mai inutil, un pretext de răfuială ideologică. Important e mesajul. Într-un film apare problema țiganilor și Pata Rît, într-un tablou e o femeie stîlcită, într-o poezie se lăfăie o metaforă bășită. S-a terminat distracția, vine extazul. Deși artistul e „genul iritabil“, el devine subit orb, surd, suficient și obtuz, de cum i se pune patalamaua genialității sau a talentului. Nu contează cîte găuri are șvaițerul pe care l-a clocit, important e ca găurile să fie încăpătoare ideologic. Cei care se preocupă de ambele aspecte ale actului artistic, atenți la modul în care formulează o idee, o viziune, par tot mai ocoliți, pentru că sînt mult mai greu de categorisit. De ce? Problemele sociale sau subtilitățile estetice pot fi rezolvate mai eficient într-un articol de fond. Dar hai să lăsăm galoșii afară cînd vorbim despre artă. E o plăcere și plăcerea asta poate fi și insuportabilă. Dar în nici un caz ușor de prins în insectar. Cum zicea un poet (putred și revoluționar): Într-o seară am așezat Frumusețea pe genunchii mei – și am găsit-o amară – și am înjurat-o.