Printre multele lucruri cu care îmi umplu timpul cînd sînt prea sărac ca să mă îmbăt în oraș se numără și serile de boardgame-uri cu prietenii, pentru că îmi permit măcar să mă îmbăt acasă. Chestia e că, orice ai juca, la un moment iese scandal. Dacă joci Monopoly, e un punct cînd cineva acuză pe cineva că a furat de la bancă și îl face cu ou și cu oțet, de zici că-i Vântu.
Așa se distrug prieteniile. La scrabble te cerți pe valabilitatea unui cuvînt. Trebuie să-i explici omului juma’ de oră că „prehoniție” nu există în DEX, chiar dacă l-a citit el undeva. Dar nimic nu-i mai frustrant decît atunci cînd joci rummy. Pentru că la rummy e întotdeauna prietenul ăla care nu pricepe niciodată complet regulile jocului. E punctul în care începi să te întrebi dacă nu cumva ai în gașcă un retardat, fiindcă tot ce mai lipsește e să se înece cu o piesă și e bun de dat la școala specială.
Publicat în Cațavencii, nr. 14(92), 2013