De cînd am lăudat aici Purificare, cartea finlandezei Sofi Oksanen, s-au mai întîmplat următoarele: autoarea a luat European Book Prize şi la Polirom a apărut romanul ei de debut*. În Vacile lui Stalin găseşti cam toate obsesiile care au silit-o pe Sofi Oksanen să se apuce de scris. De la originile ei estoniene dinspre mamă, pînă la anorexia care i s-a urcat la cap în timp ce se străduia s-o combată pe căi neliterare.
Ce însemna, în timpul Războiului Rece, să fii estoniană în Finlanda? Să te admire puţinii comunişti locali, chiar dacă n-aveau de ce, şi să te bănuiască majoritatea că eşti rusoaică, deci curvă, sau că spionezi pentru KGB, ceea ce nu înlătura prima bănuială. Aşa că cel mai bine era să uiţi că ai plecat din Estonia. Şi, dacă se poate, să rupi orice legătură cu estonienii. Asta face Katariina, mama povestitoarei anorexice. Îşi taie legăturile cu trecutul, ca şi cum ea n-ar mai fi ea decît din momentul în care a venit în Finlanda. Anna, care pînă să devină anorexică are o poftă de mîncare de nestăvilit, îşi fabrică mai întîi o istorie de familie locală şi, ca să scape de efectele bulimiei, îşi bagă degetul pe gît după fiecare masă îmbelşugată. O terapie scîrboasă, asupra căreia insistă mai mult decît ar fi cazul. Anna îşi bagă periodic un imaginar deget în gît şi cînd e vorba de trecutul sovietic al mamei sale, pe care n-a apucat să-l digere. Şi pe care nu vrea să-l uite. Se apără de efectele trecutului tăcînd, mîncînd tot mai puţin ca să nu mai deschidă gura şi schimbînd des bărbaţii pentru a nu ajunge la confidenţe cu vreunul dintre ei. Cînd oasele îi devin sfărîmicioase, Anna se hotărăşte să vorbească despre sine şi despre Katariina, din motive terapeutice. O terapie care te impresionează prin sinceritate şi prin grozăviile din imperiul sovietic la care te face martor, încît luat cu anorexia povestitoarei aproape că nu bagi de seamă slăbiciunile romanului.
* Sofi Oksanen, Vacile lui Stalin, traducere de Sigrid Crasnean, Ed. Polirom, 2012.
Publicat în Cațavencii, nr. 50, 19-25 decembrie 2012