Un sondaj recent Inscop a găsit că 58,4% din tinerii între 18 și 35 de ani sînt împotriva avortului. Preaîmpușcatul ar fi mîndru de noi. De fapt, cred că soțul savantei care a dat numele parcului Plumbuita se răsucește acum în mormînt ca să stea pe partea bună. Măcar pentru el să fie bună, că pentru noi…
Varianta optimistă, de care se agață experții cu dexteritatea înecatului, e că întrebarea a fost proastă, tendențioasă, interpretabilă: „În general, dumneavoastră sînteți mai degrabă de acord sau mai degrabă împotriva avortului?“. Și că răspunsul predominant negativ nu arată și înclinația respondenților spre interzicerea actului medical. Nu neapărat, cel puțin. În definitiv, nu e exagerat să crezi că, deși principial contra lui x, cetățenii vor susține pînă la moarte dreptul la x. Așa cum îi avem pe ăia care vor o țară ca afară, dar votează mereu și mereu același tip de politician corupt, de ce nu i-am avea și pe ăștia? Nu ar fi primii oameni care trăiesc bine-mersi cu disonanță cognitivă cronică. Bine, în cazul celor 74% contra din categoria „Educație primară“, am dubii că pot pronunța asemenea cuvinte buclucașe. Poate ăia 60% contrași dintre educații medii să stea mai bine, deși ideea e cam vise, taică, vise pentru un stat cu 40% analfabeți funcțional și 36% analfabeți numeric.
Varianta pesimistă e de acord că omul e o trestie gînditoare, dar rîde isteric la ideea că niște neuroni de tufă pot susține simultan două idei antonimice. E frumos, da’ nu-i posibil. Dar nu e obligatoriu să pună toți semnul egal între „eu nu sînt de acord“ și „să se interzică“. De acord, e o chestiune de moralitate. De principii. Și, din principiu, nu-i frumos să-ți acuzi semenii că sînt neamuri proaste din punct de vedere al caracterului. Chiar dacă ascultă manele. Chiar dacă sînt fanii unor interlopi dezgustători. Chiar dacă arată zi de zi cum valorizează hoția, impostura și nemunca. Trebuie să fie foarte mulți care înțeleg cît e de greșit să interzici altora un lucru care nu-ți convine, deși nu te afectează în mod direct. Sau, hai, nu foarte mulți, destui. Măcar puțini. Cîțiva? Doi-trei ținuți într-un țarc din Parcul Național Retezat, așa cum se țin toate speciile pe care de dispariție?
Varianta realistă s-ar putea să-și arate colții o întrebare mai tîrziu: „În opinia dvs., statul ar trebui să garanteze prin lege accesul la avort în spitalele publice?“. Mică paranteză: 55,4% spun că femeile au acces gratuit la servicii de sănătate reproductivă (control ginecologic, contracepție sau avort) puțin spre deloc. Așa, revenind. Ce zic băieții și fetele anti-avort, uniți în mod sexual procentual egal (58%) de opțiunea lor? Nimic. De ce n-au fost întrebați? Pentru că, se pare, s-a considerat că poziția contra răspunde de la sine. Asta apropo de disonanța aia. Ar fi fost răspunsurile lor relevante? Semnificativ mai relevante decît cele la prima întrebare. Dar, din nou, nu trebuie să fii înțelept ca să ai dubii că procentajele ar fi diferit foarte mult. Din ce motiv? Din motivul cauzei.
Uitați-vă puțin la categoria Venit al celor care l-au luat pe Nu în brațe. Cine e contra? 69% din inșii incluși la „Nu ne ajung nici pentru strictul necesar“. 65% din băieții și fetele lui „Ne ajung numai pentru strictul necesar“. 59% din „Ne ajung pentru un trai decent, dar nu ne permitem cumpărarea unor bunuri mai scumpe“. Să se calculeze cam care sînt șansele ca acești oameni să investească în contraceptive eficiente. Pentru și mai multă distracție, să se adauge în ecuație nivelul de educație al acestor cetățeni, așa cum rezultă el de regulă din nivelul de sărăcie.
Și totuși, de ce insistă acești oameni să aleagă varianta contra propriilor interese? Din ignoranță, din îndoctrinare, de frică. Elevii români au parte de 13 ani de studiu al Religiei, unde avortul este văzut puțin subiectiv doar dacă numărul de draci care o vor împunge cu furci pe nenorocită trece de zece. Între timp, Educația pentru sănătate e disponibilă abia din clasa a VIII-a, la cererea scrisă a părintelui.
Vorbeam la începutul acestui text de cizmarul al cărui decret a făcut să înflorească industria de umerașe și cozi de margaretă. Au trecut 36 de ani de cînd a crăpat și, dacă cei bătrîni s-au senilizat și au uitat, cei tineri n-au știut niciodată cîte abuzuri a girat decretul ăla nenorocit. Cum a depășit el planul cincinal la suferință. Și cum a condamnat la viață copii nedoriți, crescuți în silă sau în orfelinate ceaușiste despre care nici măcar Stephen King n-ar fi avut tupeu să scrie.
Cu cît mă gîndesc mai mult, cu atît devin mai convins că precizia întrebării devine irelevantă. Un om dornic să respire cu neuronii lui s-ar fi gîndit la propria părere. S-ar fi gîndit și la părerea altora. S-ar fi gîndit la ce simte o ființă condamnată să poarte copilul violatorului ei. La cum se simte o viitoare mamă care descoperă că ghemotocul de celule pe care-l așteaptă are o malformație de manual horror. La groaza unei femei pentru care sarcina, apărută în ciuda tuturor precauțiilor, e o condamnare la moarte sau la o viață de neom. La disperarea unei ființe care-și găsește un cancer în timpul sarcinii. La zecile și sutele de cazuri în care, așa detestabil cum e, avortul e o soluție, poate singura umană. S-ar fi gîndit. Lucru pe care semenii noștri nu par să se fi grăbit prea mult să-l facă. Pentru că graba strică treaba.