La New York, dacă te duci pe insulă, e aproape cu neputință să nu auzi pe cineva vorbind românește. Dacă ajungi în Queens, pe străzile cu magazine întîlnești imediat români care-și vorbesc în limba natală. Cei care stau de mulți ani acolo au și un oarece accent american.
În 1990 am stat cîteva luni la New York, cu o bursă pentru jurnaliștii din Est. Eram doi români, doi bulgari, trei unguri, un rus, doi est-germani și un polonez. Polonezul n-a stat decît cîteva zile, fiindcă la el începea campania electorală și îl chemaseră la lucru. Germanii au plecat din RDG și, cînd s-au întors acasă, nu mai exista RDG-ul. Rusului nu i-a plăcut la New York și după două săptămîni și-a luat tălpășița. Unguroaicele nu erau prea arătoase, altfel simpatice, iar colegul lor suferea de o ușoară bîlbîială cînd vorbea în engleză; pe ungurește, îi trecea. Nu știu de ce, dar nu era nici un jurnalist ceh în trupa aceea. Am fost pe rînd la trei reviste lunare, în programe care durau cîteva săptămîni, iar la alte patru, doar în vizită.
Munca la redacție era cam ca la noi. Ședințe de sumar, propuneri de subiecte, care trebuia acceptate (în general era bine să nu ți se refuze prea des subiectele sau să ți se dea subiecte propuse de altcineva, fiindcă te pîndea concedierea), după care fiecare se ducea la treaba lui, în cîte o alveolă cu pereți nu mai înalți de un metru și jumătate, dintr-o încăpere lungă și lată dintr-un bloc de cel puțin 25 de etaje care trebuia să se afle neapărat în Manhattan, semn vizibil că revistei îi merge bine. Redactorul-șef avea biroul lui la care ușa era tot timpul deschisă, deși încă nu începuse povestea cu hărțuirea sexuală.
La una dintre acele reviste, redactor-șef era o femeie pe care n-am văzut-o decît vreo cîteva zile. În locul ei a apărut altă femeie. Cea dintîi aflase de la televizor că fusese concediată. În ziua în care și-a strîns lucrurile și-a luat rămas-bun cu discreție de la ceilalți. O tipă mai în vîrstă, dar nu foarte, mi-a povestit la o cafea, în încăperea unde era un fel de bucătărie, că astfel de concedieri nu erau o noutate. Dacă scădeau vînzările revistei sau dacă redactorul-șef făcea vreo boacănă de care afla presa de scandal, îl aștepta demiterea. După programul de la revistă – sau și în timpul programului – ne duceam cu ghid să vedem muzee, clădiri istorice sau mai noi, dar renumite și, firește, Statuia Libertății. Într-o zi, cînd să cobor la metrou, îl aud pe unul care avea o tonetă cu hot-dogs: „Băga-mi-aș p… în capul tău!“. Asta îi spusese unui client care nu știa românește, mi-a explicat cînd m-am întors să-l întreb cine-l supărase. Tipul, cam 40 de ani, se mai răcorește cu cîteva înjurături. Apoi îmi povestește că venise de vreo zece ani în America. Locul ăsta cu vad îl obținuse de vreo doi ani. O ducea bine, dar voia să-și deschidă un restaurant, toneta aia era o afacere de tranziție. Deasupra tonetei avea o copertină de plastic, să-l apere de soare și de ploaie. Îi mergea bine vînzarea. Din cînd în cînd se uita la cerul tot mai înnorat. Și, ghinion, începe o ploaie cu picături mari și dese. Nu-l uda, că avea copertina, dar cine să-i mai cumpere marfa pe ploaia aia? A doua zi cînd am ieșit de la metrou, tipul era acolo. Cînd i-am zis bună ziua mi-a zis că de-aia e bine să ai restaurantul tău la New York.