Pentru cine nu a aflat încă, jurnalista Emilia Șercan l-a acuzat pe Nicolae Ciucă de plagiat și a prezentat dovezi convingătoare că doctoratul premierului e făcut cu metoda copy/paste. După asta, Emilia Șercan a fost victima unui bullying organizat de ofițeri și de susținători ai lui Ciucă. A fost amenințată la telefon, i s-au publicat niște fotografii în care i se văd un pic bucile și în care tinerețea zvăpăiată a unei fete cu părul bălai țipă cît se poate de normal.
E, fără discuție, o încercare de a intimida presa sau ceea ce a mai rămas din acest cuvînt mutilat. Și, tocmai de aceea, trebuie lăudat deranjul celor peste 400 de intelectuali care s-au adunat pe o listă de solidarizare cu victima. Chiar dacă între ei se află cîțiva turnători la Securitate și destui susținători zeloși ai turnătorului Petrov, gestul rămîne valoros, fiindcă presa trebuie păstrată liberă și așa mai departe.
Cazul Emiliei Șercan a făcut vîlvă: au scris despre el site-urile, au vorbit televiziunile care n-au contract cu PNL, s-a agitat lumea pe Facebook. Ba, o mînă de manifestanți au plimbat cartoane făcute la repezeală prin fața Ministerului de Interne. A ieșit o treabă frumoasă, ca la carte, așa cum ar trebui să iasă ori de cîte ori puterea politică și serviciile secrete ridică mîna asupra unui jurnalist. Această mobilizare arată cît de important e un jurnalist pentru societate și cum știe societatea să-i răsplătească aportul.
Asta e valabil, însă, pentru un jurnalist. Cînd e vorba despre cîteva sute, lucrurile se schimbă.
Sîntem în 2010. Traian Băsescu, pe care mulți intelectuali de pe lista Emiliei Șercan îl pupau în cur cu morgă filozofică, a hotărît distrugerea unui grup de presă format din paisprezece titluri tipărite și două rețele de radio, în care lucrau cam cinci sute de oameni. Vorbim despre un grup de presă cu o istorie de douăzeci de ani pe atunci și o cifră de afaceri la data atacului de peste zece milioane de euro. E drept, cîteva publicații loveau în combinațiile PDL, ale familiei Cocoș, ale familiei Băsescu și vorbeau în pustiu despre dosarul de informator la Securitate al președintelui țării.
Așa că Traian Băsescu a ordonat o operațiune specială: i-a folosit pe șeful ANAF de atunci Sorin Blejnar, pe procurorul-șef al României, Laura Codruța Kövesi, pe șeful de atunci al DNA, Daniel Morar, pe șefii SRI George Maior și Florian Coldea. Asupra grupului de presă Cațavencu au năvălit, șase luni la rînd, zeci de inspectori ANAF, care au blocat operațiunile la zi, au alungat, practic, clienții de publicitate și au făcut debitorii să nu mai plătească. Premierul Boc, mobilizat și el, a sunat personal clienți de publicitate (de pildă, Romtelecom și Petrom) și le-a pus în vedere să întrerupă campaniile în publicațiile grupului. Maior și Coldea au interceptat fără nici un motiv judiciar și fără nici un temei legal convorbiri private ale jurnaliștilor și le-au transmis procurorului general. Laura Codruța Kövesi a FALSIFICAT prin omisiune și adăugire aceste convorbiri și le-a trimis celei mai jegoase promoții de scribi acoperiți din redacțiile loiale lui Băsescu. Au fost terfeliți în presă, sub pana unor jurnaliști-Gîgă, recrutați de SRI, oamenii care au condus grupul Cațavencu. Cu modestie mă indic pe mine ca țintă principală, dar pun asta doar pe seama urii pe care au sădit-o în organe frazele mele tipărite.
Peste 50 de jurnaliști au fost chemați la DNA să explice frauda cu drepturi de autor, TVA-ul neplătit și alte asemenea crime fiscale imaginate de Blejnar. Ani la rînd, jurnaliști care au lucrat în grupul Cațavencu au fost hărțuiți de procurori să declare cine fură banii, cine fură statul, fiindcă fusese deschis un dosar la DNA și se cereau condamnări. Ofițerii acoperiți din presă, justițiarii care toceau canapeaua lui Coldea și toate loazele gazetăriei fără talent au pus umărul la hăituială. Acuzau, înjurau, împroșcau. Îl serveau pe turnătorul Petrov în campania lui de răfuială. Lîngă ei pufneau de indignare și ne înfierau cu dezgust intelectualii care-l însoțeau pe Băsescu la Neptun și care se dau azi de ceasul morții pe lista Emiliei Șercan.
Aproape toți clienții de publicitate, distribuitorii și ceilalți debitori ai grupului Cațavencu și-au încetat plățile, fiindcă n-avea rost să mai achite ceva către o companie pe moarte, încolțită de atîți și atîți servitori ai regimului. Așa au venit insolvența și falimentul unui grup de presă profitabil, cu istorie și personalitate, care a lăsat pe drumuri, cu tot cu secretare și șoferi, aproape 500 de oameni.
Au trecut anii și toate acuzațiile s-au dovedit false. Mai mult, Blejnar a ajuns la pușcărie. Băsescu a fost confirmat turnător la Securitate, hoț, mincinos, corupt și ceva mai bogat decît estimaserăm noi. Grupul Cocoș și apropiații lui Băsescu s-au dovedit a fi exact așa cum scriseserăm despre ei. Unii au intrat la pușcărie, alții urmează. Kövesi, Coldea, Maior și mecanismul mizerabil din spatele puterii politice din acei ani s-au arătat a fi la milimetru așa cum au fost reflectați în paginile gazetelor noastre distruse. Jurnaliștii-loază și acoperiții care au publicat falsurile produse de Kövesi pupă azi alte cururi.
La doisprezece ani de la cataclism, lucrurile sînt clare. A fost un atac pe scară largă al puterii politice asupra unei entități independente de presă. Au fost folosite toate tipurile de armament din dotarea statului: servicii secrete, parchete, fisc, presă acoperită. Au fost ucise douăsprezece titluri print și două radio. Sute de jurnaliști au fost forțați să-și părăsească slujbele și să emigreze spre alte locuri de muncă și de viață. Pagubele financiare au fost de ordinul milioanelor de euro. Efortul de reconstrucție nu și-a mai găsit niciodată energia.
A, și să nu uit: nimeni de pe lista Emiliei Șercan nu s-a solidarizat atunci cu victimele. Nimeni n-a avut un cuvînt de protest la adresa cumplitului și demonstratului abuz împotriva presei independente. Pe atunci, unii dintre semnatarii de azi nu-și puteau dezlipi laudele de pe statuia dezbrăcată a turnătorului, a Codruței Kövesi, a SRI și a lui Daniel Morar. Poate că de aia azi se înghesuie să apere o fată singură, asaltată de nudurile tinereții.
Și mă încearcă așa un regret că nu mi-au pus și mie, în 2010, bucile pe net, în loc să distrugă munca de douăzeci de ani a cîtorva sute de oameni. Aș fi ales cu dragă inimă să pozez băut și cu pantalonii în vine în ziare decît să asist la dispariția celui mai creativ și vesel grup de presă din ultimele decenii. Ba m-aș fi lăsat și bătut, înjurat pe stradă zi de zi numai să-mi lase Băsescu, ticălosul de Băsescu, gazetele în pace.
Dar n-a fost să fie. N-au toți norocul Emiliei Șercan, să scape cu niște poze și atît.