În primul rînd, pentru că există. Orice chestie ce se vrea eternă pe astă lume efemeră, zău, sună ca naiba. Eterni se visau şi comuniştii, ăia de au inventat Dinamo şi Steaua, adică echipa Internelor şi echipa Armatei. A fost păcatul originar. Un delict în formă continuată pînă-n zilele de azi. O utopie pe care au slujit-o fotbalişti magnifici şi la care au aderat mase largi de suporteri înfocaţi. Jucători admirabili, spectatori respectabili. Păcat de talentul şi de sufletul lor bun…
Pentru un cercetător interesat de istoria fotbalului în Republica Socialistă România ar fi material de studiu: începînd cu „epoca relativei liberalizări“ mai puneau botul la titlu un Petrolul, o UTA, un Rapid, un FC Argeş şi, bineînţeles, o inegalabilă, irepetabilă şi maximă Universitatea Craiova. După care, din anii ’80, în „satanicul deceniu“, am ales ce am bules – am rămas doar cu Steaua şi Dinamo. A fost Steaua ’86 o mare echipă? Indiscutabil! Dar Mulţescu-Ţălnar-Orac şi, mai tîrziu, băieţii lui Lucescu de la Dinamo ’90 este că aveau clasă europeană? Esteee!
Şi la ce ne-a folosit? Ajuns în aşa-zisa democraţie, campionatul nostru a perpetuat logica binară: roş-albaştri vs. alb-roşii. A trebuit să trecem într-un nou mileniu ca s-avem şi noi iluzia unei lumi multipolare. S-ar zice că mergem pe drumul cel bun. Eheeei, mai e mult pînă departe… Nu iubim Eternul Derby. Pentru că
Ultraşii de la Dinamo şi Steaua sînt nişte drogaţi şi ţărănoi cu minţi reduse şi frustrări violente, de miliţieni şi apevişti.
Mahării de la Steaua şi Dinamo se bagă peste antrenori mai rău decît generalii de pe vremuri.
Arbitrii de astăzi sînt nişte hoţi pentru că taţii şi bunicii lor au fost învăţaţi să fure ori pentru Dinamo, ori pentru Steaua.
Iar jucătorii recenţi sînt inimoşi pînă dincolo de limita eliminării şi mult departe de eleganţa unui tackling à la Cornel Dinu, a unui dribling à la Marcel Răducanu…
Ar fi bine ca Eternul Derby să se retragă, ruşinat, pentru o vreme. Poate, cîndva, cine ştie, îl vom iubi.
Acum a fost Dinamo-Steaua, 1-3. Să fie primit!