Acum, că vine Campionatul Mondial, toți se pricep parcă mai tare ca de obicei la fotbal (și la politică), dar există și indivizi cu comportament deviant, de care sportul s-a lipit ca apa de gâscă. Măcar am scuze.
Prin anii ’70, fiind băiet, păduri nu cutreieram, doar traversam parcul (Copou) în drum spre școală, unde colegii de clasă, cam toți de pe aceeași stradă, băteau mingea împreună încă de mici și aveau echipa gata formată, cu tot cu rezerve. Acasă, în spatele blocurilor, la noi, era un fel de semi-teren de fotbal în pantă, plin de dâmburi, cu trei copaci într-o parte (ușor de driblat) și o singură poartă – din țevi sudate de fochistul centralei termice, pentru doi litri de vin. Cum nu mă pricepeam la fente cu mingea, la pase și la celelalte, am ajuns să cunosc fiecare milimetru din poarta aia, în care eram surghiunit de fiecare dată, și toți erau bucuroși, fiindcă depășeau planul la goluri, mai ales pe jos, printre picioarele mele, că eram și atunci înalt (frumos și deștept).
De ziua mea, în 1979, după multe insistențe, am primit cadou prima chitară – afacere bună și pentru părinți, că după o oră de cântat nu veneam acasă plin de praf, julit în genunchi și bogat în cuvinte noi, învățate de la băieții mai mari. În plus, chitara și consumabilele (corzi, pene) costau mai puțin decât o minge din piele și consumabilele (treninguri, teniși, tricouri, vată, plasturi). La televizor nu mă uitam, că nici nu era la ce, ai mei niciodată n-au avut pe bloc antenă din lighean de tablă „de prins rușii”, foarte la modă, iar rezultatele echipei „din dealul Copoului”, cum spun comentatorii sportivi, nu prea atrăgeau nici microbiști, darămite puberi de 13 ani care se visau rockeri. Și, ca o încununare, am făcut hepatită, deci am fost scutit de sport – dar obligat să asist la ore și să miros transpirația colegilor care se chinuiau cu mersul piticului într-o sală cu geamurile închise și într-o perioadă în care deodorantele lipseau din comerțul socialist…
Când am schimbat liceul, în treapta a II-a, cum era la vremea aia, am nimerit într-o clasă de vis pentru oricare tânăr adolescent: cu fete, multe fete! Asta însemna mai puțini băieți, așadar n-am scăpat de un loc în echipă și de campionatul liceului. Portar era, chiar bun, și nu m-ar fi lăsat nimeni în locul lui, să-mi dea toți goluri printre craci, așa că am ajuns să zburd pe teren. De obicei, fără minge, că nu prea primeam pase, din invidie. Am dat și gol, fără să vreau, că n-am reușit să mă feresc la timp de un șut și mi-a ricoșat din cap în poartă: „Bine că n-a fost poarta noastră!” m-au felicitat atunci coechipierii.
Următoarea dată când am jucat a fost prin ’97, că ne-a mobilizat un coleg de redacție „să mai scoatem tutunul”, așa că am ajuns, după 11 ani, pe exact același teren al aceluiași liceu. Am rezistat o întreagă repriză (de aproape zece minute!) și n-am căzut eu primul la datorie: alți colegi de birou fumau mai mult decât mine, iar doi erau mahmuri bine de tot. A fost ultima mea legătură cu fotbalul și e bine să rămână așa, că era să am pe conștiință un coleg, șeful secției „Sport” de la ziarul din Iași, om mai în vârstă, care s-a înroșit groaznic la față când m-a auzit explicând unei fete de la culegere că Ronaldinho e diminutivul lui Ronaldo.