Nu mă mai duc de mulți ani pe stadion la meciurile de fotbal. Din motive despre care a scris de curînd Cătălin Tolontan într-un editorial. Atmosfera e cel mai adesea otrăvită de violența de limbaj și uneori de ciocnirile fizice dintre ultrași. Iar dacă ai ghinionul să nimerești printre membrii galeriilor care sar la bătaie, te mai poți trezi și ciomăgit de jandarmii care intervin „în forță” ca să-i potolească pe violenți. La mitingul de vineri, 10 august din Piața Victoriei au apărut și inși puși pe bătaie. Unii au fost recunoscuți ca ultrași. Alții însă, nu. Cîteva grupuri de cîte zece-cincisprezece, musculoși și burtoși, cei mai mulți rași în cap. Nu păreau să-i deranjeze gazele lacrimogene, ceea ce pentru un om obișnuit e peste poate. Știu cum e cu gazele astea încă de la Mineriada din 1991, cînd ortacii lui Cozma au ocupat Parlamentul și au vrut să intre și în sediul Guvernului. Îți dau lacrimile și ți se taie respirația instantaneu, chiar dacă îți aperi fața cu o batistă umedă. Așa că vineri, cînd jandarmii au început să dea cu gaze lacrimogene, i-ar fi putut pescui liniștiți din mulțime pe cei care au început să-i atace încă din timpul zilei. De ce n-au făcut-o? N-aveau ordin sau n-au fost instruiți în acest scop? Din cîte am aflat după aceea, operațiunile de încercuire și capturare a inșilor care se dedau la violențe fac parte din ABC-ul tactic al meseriei de jandarm. Dar, fără ordin, jandarmii nu pot acționa decît în scopuri defensive.
Ciudățenia e cu atît mai mare cu cît chiar și atunci cînd doi dintre colegii lor au căzut într-o ambuscadă, jandarmii nu s-au repezit să-i scoată din ghearele celor vreo zece derbedei care-i loveau, ci asta au făcut-o cîțiva tineri manifestanți. Și mai ciudat e că, în ziua următoare, inșii puși pe violențe n-au mai apărut. În schimb, în filmările făcute cu telefonul mobil de diverse persoane, după ce a fost spart mitingul din Piața Victoriei, îi vedem pe aceiași jandarmi care păreau timorați pînă cu vreo oră, două înainte cum îi încercuiesc și îi bat sălbatic pe manifestanții de pe străzile unde se retrăseseră. Au făcut asta cu o cruzime care mi s-a părut soră geamănă cu bestialitatea grupurilor de agresivi din mulțimea manifestanților care, culmea, n-au fost prinși decît a doua zi, și nu toți, deși jandarmii erau cîtă frunză, cîtă iarbă în Piața Victoriei, încît ar fi putut să găbuiască pe oricine de acolo la spartul tîrgului. Față de Mineriada din 1990, s-ar zice că am făcut un pas înainte, fiindcă atunci procurorii nu-i anchetau decît pe golanii din Piața Universității. Acum procurorii vor să afle și ce au comis jandarmii, din exces nocturn de zel. Dar dacă procurorii nu-și îndreaptă curiozitatea și asupra grupurilor de inși violenți, ca să afle ce hram poartă, mă tem că și de această dată vor mai trece douăzeci de ani pînă să aflăm de ce s-a întîmplat ceea ce s-a întîmplat în acea zi funestă pentru democrația autohtonă.