„Să nu uităm că și Hitler a ajuns la putere în mod democratic!“ ni se spune de fiecare dată când mecanismele democratice se află în plin proces de contestare, de fiecare dată când votul popular nu inspiră încredere și nu convine. Să nu uităm că democrația poate da greș în asemenea hal, să nu uităm că democrația nu este 100% de încredere și că nu este calea pe care ar trebui să o preferăm indiferent de situație. Nu avem ce să uităm, însă, pentru că ascensiunea la putere a lui Hitler nu a existat. Hitler nu a ajuns dictatorul Germaniei în mod democratic, cu respectarea procedurilor democratice și a legilor aflate în vigoare în Germania anului 1933, ci tocmai prin eludarea lor, prin ocolirea prevederilor legale, prin ignorarea Constituției Germaniei și prin impunerea cu forța a modificărilor care i-au conferit puteri nelimitate. Așadar nu, Hitler nu a pus mâna pe putere în mod democratic. Aceasta este teza celor care sunt de părere că democrația poate fi suspendată temporar atunci când nu le servește așteptările, iluziile, dorințele. Istoria a demonstrat, însă, prin Hitler și prin alții, că orice suspendare a democrației are tendința de a deveni definitivă, iar pentru reinstaurarea acesteia (a democrației) este nevoie de timp și de sacrificii incomensurabile.
În primul rând, Hitler nu a fost niciodată ales în mod direct și democratic pentru a ocupa vreo funcție în conducerea statului german. Când a candidat uninominal la președinția Germaniei, în 1932, Hitler a obținut, în primul tur, desfășurat pe 13 martie, 30,14% din voturile germanilor, față de 49,54% cât a obținut Paul von Hindenburg. În turul al II-lea, von Hindenburg a obținut 53,05%, Hitler 36,77% și Ernst Thälmann (da, au fost trei candidați în turul al II-lea) 10,16%.
Nici în alegerile parlamentare partidul lui Hitler, NSDAP, nu a obținut nici măcar 50% + 1. În 1928, la alegerile pentru Reichstag, NSDAP a obținut 2,63% din voturi. În 1930 a obținut 18,25%, în iulie 1932 a obținut 37,27%, iar în noiembrie 1932, NSDAP a obținut doar 33,09% din voturi, mai puțin decât în iulie același an.
Președintele von Hindenburg a refuzat în mod repetat să-l numească pe Hitler cancelar (prim-ministru) al Germaniei, acesta neavând majoritatea necesară în Parlament (Reichstag). Între 1930 și decembrie 1932, cancelar al Germaniei a fost Franz von Papen, iar între 3 decembrie 1932 și 28 ianuarie 1933 cancelar a fost Kurt von Schleicher. Acesta din urmă a demisionat din funcție ca urmare a refuzului președintelui von Hindenburg de a dizolva Parlamentul pentru a se organiza alegeri anticipate care să dea o majoritate mai solidă. Fostul cancelar Franz von Papen, Oskar von Hindenburg (fiul președintelui Hindenburg) și industriașii Hjalmar Schacht și Gustav Krupp au insistat pe lângă președintele german să îl numească în funcția de cancelar pe Adolf Hitler, ceea ce s-a și întâmplat la data de 30 ianuarie 1933.
Pe 31 ianuarie 1933, Adolf Hitler a convocat un nou rând de alegeri legislative, de data aceasta cu acordul președintelui von Hindenburg. Pe 27 februarie 1933, clădirea Reichstag-ului a fost incendiată. Propaganda NSDAP a prezentat acest incendiu drept opera partidului comunist german (KPD), bazându-și acuzația pe dovezi neconcludente. Pe 28 februarie, președintele von Hindenburg a emis Decretul de Urgență pentru Protecția Poporului German, conferindu-i lui Hitler puteri sporite. Printre altele, decretul permitea arestarea și încarcerarea oricui fără motive întemeiate și fără proces, interzicea libertatea de expresie și desființa dreptul la proprietate. Departe de a fi democratic, decretul lui Hindenburg încălca grav Constituția de la Weimar.
Pe 5 martie 1933 au avut loc alegerile, într-o atmosferă de teroare întreținută în special de către trupele SA. Trupele paramilitare ale lui Hitler au efectuat, în baza decretului din 28 februarie, numeroase arestări, mai ales în rândul membrilor partidelor de stânga, inclusiv membrii KPD. În ziua alegerilor, membrii SA, înarmați, au supravegheat secțiile de votare, au intervenit violent împotriva membrilor și susținătorilor cunoscuți ai partidelor de stânga și au terorizat alegătorii. Chiar și în aceste condiții, NSDAP nu a reușit să obțină decât 43,9% din voturile exprimate, insuficient pentru a obține o majoritate în Parlament. În aceste condiții, pe 23 martie s-a votat în Reichstag Actul de Împuternicire (Ermächtigungsgesetz) sau, după denumirea sa oficială, Gesetz zur Behebung der Not von Volk und Reich („Legea pentru remedierea situației oamenilor și a imperiului“), prin care Hitler primea dreptul de a emite decrete și legi și de a înlocui astfel Parlamentul. Actul era complet neconstituțional și a fost votat în timp ce în stradă fusese adunată o mulțime de oameni pentru a exercita presiuni asupra parlamentarilor germani. De asemeni, cu doar trei zile înainte de vot a fost deschis primul lagăr de concentrare din Germania, la Dachau, iar primii deținuți au fost oponenții politici ai lui Hitler și ai regimului său. Din acel moment, Republica de la Weimar a încetat să existe de facto.
Acesta este parcursul ascensiunii finale la putere a lui Adolf Hitler. Ascensiunea sa s-a făcut fără respectarea legilor, cu încălcarea Constituției și fără a fi obținut nici măcar o singură dată majoritatea voturilor liber exprimate de către germani.
Dacă sunteți de părere că aceasta este o ascensiune democratică la putere, atunci aveți educația istorică și politică similare cu ale alegătorilor lui Călin Georgescu, îndoctrinați cu o istorie a României contrafăcută, livrată lor mai ales prin intermediul filmelor lui Sergiu Nicolaescu. Cu un asemenea nivel educațional și intelectual nu este de mirare că foarte mulți ajung să considere că încălcarea Constituției și anularea unor alegeri fără a exista dovezi care să ateste fraudarea lor reprezintă singura cale democratică posibilă.