Moskon și Tarbus nu plecaseră încă de pe zidul cetății, deși aproape că se făcuse seară. Întâi discutaseră aprins despre daco-geții din Noviodonum, care bătuseră atâta drum doar ca să-și satisfacă o curiozitate, doar ca să-l vadă pe cel mai gras daco-get. Nu mai întâlniseră un astfel de obicei și nici măcar nu auziseră de așa ceva. De obicei, oamenii nu călătoreau așa, aiurea, fără treabă. Bun, călătoreai cu treabă: pentru comerț, pentru război, ca să furi ceva, în scopuri diplomatice, ca să spionezi un dușman, ca să vezi cu cât vinde tribul vecin brânza. Dar să călătorești așa, fără nici un scop precis? Ce era asta?
– L-ai văzut pe ăla care-i conducea, Moskon?
– Îi conducea cineva?
– Da. Bărbatul ăla care n-avea cușmă.
– Aaa, ăla care avea capul învelit într-o țesătură portocalie?
– Ce-i aia portocalie, Moskon?
– Știi fructele pe care le aduceau romanii și am vrut noi să le mâncăm ca pe mere?
– Alea rele la gust?
– Da, alea. Dar dacă le jupuiai de coajă, erau foarte bune.
– Da? N-am știut. Ce-i cu ele?
– Alea erau portocale.
– Zici că ăla avea o portocală pe cap?
– Nu, avea o pânză de culoarea portocalei. Portocalie.
– Așa, ăla. Ăla părea șeful lor.
– Să știi că nu e de pe aici. Nu cred că e din Noviodonum.
– Și eu cred că e de la Tomis.
– Exact. Ăștia din Tomis vin mereu cu idei ciudate. Probabil că el i-a convins pe daco-geții din Noviodonum să-i târâie prin lume și să le arate lucruri. Nu m-ar mira să-i fi convins că trebuie să-l și răsplătească pentru asta.
– Crezi?
– Cred că ăștia din Tomis sunt în stare de orice. Mâine-poimâine ne trezim la poarta cetății cu oameni aduși de ăsta cu carele, să le arate el una-alta.
– Măcar dacă am fi știut cine este, cum îl cheamă…
– Păi, știm. Avea o tabula legată de gât cu ceva scris. Cred că numele lui: V Coman.
– Coman al cincilea? Pfuai! Îți dai seama că mai sunt cel puțin patru ca el?
– Dă-l încolo. Hai să mergem la tavernă, că mi-e foame.
– Că bine zici. Rostogolește-mă și pe mine până la scări, că mi-e greu să mă ridic.
– Offf, Tarbus. Poate tu n-ar trebui să mai mănânci la ora asta. Hai, ajută-mă și tu! Stai! Ia uite! S-a și întors ăla. Și de data asta chiar aduce niște care cu el.
Într-adevăr, pe drumul ce venea spre Troesmis se vedeau, nu departe, cinci care mari, trase de câte doi cai. Pe lângă care fugeau mai mulți copii, care se jucau, neobosiți, cu niște câini. Era ceva ciudat cu acest convoi, totuși. Nu păreau a fi daco-geți. În primul rând, hainele nu erau ca acelea pe care le purtau daco-geții. În locul hainelor simple, de in, albe, ale daco-geților, călătorii purtau niște haine colorate, pe care desenaseră modele ciudate de flori sau păsări. Cei care purtau haine. Copiii, de exemplu, erau, aproape toți, dezbrăcați complet, fără ca acest lucru să-i deranjeze. Curioși, Moskon și Tarbus renunțară să mai plece spre tavernă, așteptând să vadă ce vor ocupanții celor cinci care. Când călătorii ajunseră în fața porților Troesmisului, Moskon vorbi primul:
– Spuneți-i lui Coman că prima dată a fost gratis, dar acum nu mai este! Dacă vreți să-l vedeți pe cel mai gras daco-get, trebuie să ne plătiți.
Din primul car coborî, cu greutate, un bărbat aproape rotund. Nu era nici pe departe la fel de gras ca Tarbus, dar nici slab nu era.
– Care Coman? Coman al cincilea, din Tomis?
– Chiar el!
– N-am auzit de el! Noi nu călătorim cu însoțitori, călătorim singuri. Dacă nu vă este cu supărare, ați putea să ne deschideți porțile?
– Să vă deschidem porțile? De ce?
– Am vrea să intrăm în cetate.
– Ei, na? Ca ce chestie?
– Este cetatea noastră.
– Ce este?
– Cetatea noastră.
Moskon era tânăr, foarte tânăr. Poate de aia se gândea că asemenea îndrăzneală nu mai văzuse în viața lui. Dar nici Tarbus, care avea o dată și jumătate vârsta fratelui său, nu mai văzuse așa ceva. Cei doi se sfătuiră puțin, după care Tarbus se rostogoli cu repeziciune de pe zid spre străzile Troesmisului, pentru a-l chema pe Rolouzis, în timp ce Moskon rămase să continue discuția cu acei călători obraznici.
– Cine sunteți voi, călătorilor?
– Eu sunt regele Ciobix, iar acesta este tribul meu!
– Regele Ciobix? Nu cunosc nici un rege Ciobix.
– Acum cunoști. Te rog să deschizi porțile, ca să putem intra în cetatea noastră.
– De unde până unde este asta cetatea voastră?
– O avem de la romani. Ne-am întâlnit cu ei când fugeau spre Roma și i-am rugat să ne dea și nouă câte ceva. Ne-au dat cetatea Troesmis. Nu asta este Troesmis?
– Ba da, dar este a noastră, a daco-geților!
– Acum este a noastră. Dacă vrei, îți arăt actele.
– Arată-mi-le, spuse Moskon și coborî de pe zid un coș de papupră. Pune-le aici, în coș!
Regele Ciobix, dacă așa îl chema cu adevărat, puse în coș niște tabulae, iar Moskon ridică înapoi coșul și se apucă să examineze așa-zisele acte. Erau trei tabulae, cu totul, dar Moskon o parcurse doar pe prima, după care izbucni în hohote de râs. Atât de tare se zdruncina din cauza râsului, încât scăpă tabulae-le, iar acestea căzură pe jos și se sparseră.
– Ce-ai făcut, nenorocitule? Ai spart actele de proprietate! începu să urle Ciobix.
– Erau false, „maiestate“, răspunse Moskon, printre sughițuri. Erau cele mai false acte pe care le-am văzut vreodată. Cine a mai văzut tabulae cu ștersături? Trebuie să vă hotărâți și voi care e cetatea pe care v-au dat-o romanii. Că ați șters Tomis, ați șters Histria, ați șters Aegysus și ați trecut Troesmis. Ați zis că suntem mai proști sau cum?
– Bă, da’ ce ghinion avem, să mor io. Pe unde trecem dăm numai peste daco-geți din ăștia care știu să citească, spuse, înciudat, Ciobix, începând să adune resturile tabulae-lor de lut de lângă zidul cetății. Auzi, tinere? Da’ tarabostele nu-i acasă? Că auzisem că-i analfabet și credeam că-l păcălim mai ușor.
Chiar în momentul acela pe zidul Troesmisului apăru și Rolouzis.
– Ce-i, Moskon? Cine-s ăștia?
– Cică e regele Ciobix, tată, cu tribul lui. Spuneau că e cetatea lor și să le dau drumul înăuntru. Da’ s-a rezolvat.
– A venit tarabostele? se auzi de jos vocea lui Ciobix.
– Da, am venit. Ia spune, escrocule, ce vrei?
– Slavă ție, mărite taraboste, rosti Ciobix cu glas mieros. Nu mai vreau mare lucru. Dacă ai putea porunci să deschidă porțile, să ne odihnim peste noapte? Și mâine plecăm mai departe, să moară ce-am mai scump.
– Nu se poate, străinule, nu se poate.
– Hai, te rog. Că nu facem nimic rău.
– Nu se poate, se ținu Rolouzis tare.
– Bine. Dacă nu se poate, nu se poate. Dar, mărite taraboste, am putea măcar să ne ridicăm corturile aici, în afara cetății? Că vine noaptea…
– În afara cetății puneți ce vreți voi. Dar mâine să nu vă mai găsesc aici!
– Nu, mânca-ți-aș, nu ne mai găsești.