Micul trib al regelui Ciobix petecuse o noapte agitată în tabăra de la porțile Troesmisului. Întâi instalaseră corturile, în cerc, chiar în fața porților cetății. Câte un cort sau două pentru fiecare car, deci nu mai mult de zece corturi. În care trebuiau să încapă cam 45 de oameni, căci atâția coborâseră din cele cinci care.
După ce instalaseră corturile, nu foarte temeinic, oamenii lui Ciobix își împărțiseră îndatoririle. Bărbații aprinseseră un foc mare, în mijlocul cercului format din corturi și care, femeile se apucaseră să gătească, iar copiii continuaseră să se fugărească cu câinii. Doar Ciobix și încă vreo trei bărbați nu făceau nimic, ci stăteau la o masă apărută de niciunde, așteptând să le fie adusă mâncarea.
Masa fu bogată, cu găini fripte la foc, un purceluș de lapte și o oaie la proțap, iar vinul cursese valuri din burdufuri. Apoi tribul lui Ciobix începuse să danseze în jurul focului. Tot tribul. De, fapt, aproape tot tribul. Căci aproximativ o cincime cântau. Deci o cincime cântau, restul de patru cincimi, inclusiv copii și câini, dansau. Petrecerea ținuse până în apropierea zorilor, sub ochii vigilenți ai gărzilor daco-gete de pe zidurile cetății. Nu cu mult timp înainte ca soarele să răsară, oamenii lui Ciobix începură să cadă de oboseală prin jurul focului. Cei mai mulți nici nu ajunseseră în corturi.
Acum, că soarele se ridicase binișor pe cer și cam începuse să dogorească, Ciobix și ai lui se trezeau încet-încet, ușor buimaci. Nu dură mult și în tabără începu agitația. În fața cortului lui Ciobix se strânse de urgență un sfat al înțelepților, iar discuțiile fură aprinse. După puțină vreme, Ciobix, însoțit de doi dintre sfetnicii săi, purtătorii unor mustăți impresionante, se îndreptă spre poarta Troesmisului și începu să bată cu putere în ea, urlând cât îl țineau puterile:
– Taraboste, taraboste, arată-ți fața, nenorocitule! Taraboste, dacă ești bărbat, vino să vorbim față în față! Haide, lașule! Dacă nu vii imediat îți vom dărâma cetatea, nemernicule!
Gărzile, trezite din somn, înțeleseră din toată tirada lui Ciobix că ar trebui să-l cheme pe Rolouzis. Ceea ce, în cele din urmă, chiar făcură.
Tarabostele daco-geților sosi alene pe ziduri, însoțit de Moskon și de preotul Rescuturme.
– Dar ce este zgomotul acesta? Ce se aude la poarta noastră? întrebă Rolouzis cu o voce profund mirată.
– Sunt eu, marele rege internațional Ciobix!
– Ciobix? Chiar tu? Parcă nu mai trebuia să fii aici în zori. De ce n-ai plecat?
– Să plec? Să plec, zici? Și cu ce să plec, mânca-ți-aș sufletul tău?
– Cu tribul tău cu tot să pleci, așa cum ai venit!
– Cu tribul meu?
– Da, cu tribul tău.
– Și cum să plecăm, arză-te-ar focul să te arză, dacă ne-ați furat caii? Băi, taraboste, ne-ați furat caii! Voi nouă! Voi ne-ați furat caii, hoți împuțiți ce sunteți!
– Cine ce a furat, „majestate“? Noi, daco-geții, cei mai viteji și mai drepți dintre traci, așa cum zicea marele Herodot, v-am furat noi vouă caii?
– Da, voi nouă ne-ați furat caii, nemernicilor!
– Adică trebuie să te cred pe tine în loc să-l cred pe Herodot? Este cuvântul tău că am fi hoți, împotriva cuvântului acestui mare istoric grec.
– Da, bine. Încă vă mai lăudați cu ce-a scris unu’ despre voi acum VI-VII saeculi? Nu sunteți, barosane, cei mai viteji și mai drepți. Sunteți niște hoți împuțiți! Dați-ne caii!
– Că altfel ce? Ne dărâmi cetatea?
– Ei, nu, nu dărâm nimic. M-a luat valul și am spus prostii. Dar ceva rău tot vă facem.
– „Majestate“ Ciobix, îmi pare rău, dar nu v-am furat noi caii. Noi suntem creștini, așadar nu furăm, pentru că nu ne dă voie zeul nostru. Dar, dacă te interesează, ți-am putea vinde niște cai.
– Ce să faci? Să-mi vinzi niște cai? Caii mei, caii noștri? După ce ni i-ați furat? Îți bați joc de mine, taraboste?
– Bine, văd că insiști să mă faci hoț. Drum bun, rege Ciobix. E timpul să strângi tabăra și să-ți iei tălpășița, că nu vreau să te prindă înserarea pe aici. Iar fără cai o să vă fie greu să vă trageți carele… Adio!
– Hei, stai, stai, taraboste! Stai să mai vorbim, să mai negociem, poate ne înțelegem.
– Bine. Intră în cetate, dar singur. Te aștept la tavernă, să discutăm.
După ce spuse asta, Rolouzis plecă de pe zidul cetății, îndreptându-se, într-adevăr, spre tavernă. Nici nu se așezase bine la o masă, retrasă într-un colț mai întunecos al tavernei, că fu adus și Ciobix, împins de sulițele gărzilor.
– Taraboste, intră Ciobix, nervos, în subiect, vreau să faci dreptate. Vreau să ne dai caii pe care cineva, nu spun că tu, ni i-a furat.
– Ciobix. acum vii la mine și-mi ceri „Taraboste, fă-mi dreptate!“, dar nici măcar nu o ceri cu respect. Nu îmi oferi prietenia ta și nici măcar nu te gândești să-mi spui „nașule“…
– Cum să-ți spun?
– Nașule. Patrinus.
– De ce să-ți spun Patrinus?
– Am auzit o discuție între romani, acum mulți ani, iar ăluia mai tare i se spunea Patrinus. Vrei să-mi spui Patrinus?
– Dacă-ți spun Patrinus, îmi faci dreptate? Îmi dai caii?
– Vom vedea. Mai întâi trebuie să-mi spui Patrinus și să-mi săruți brățara.
– Nu.
– Adio, Ciobix, adio! M-ai făcut să pierd timpul…
Cu gândul la tribul său, Ciobix renunță la mândrie și căzu în genunchi în fața lui Rolouzis. Îi sărută cam în scârbă brățara dacică și rosti, printre dinți, un „Patrinus“ cam stins.
– Ce ai spus, Ciobix?
– Patrinus, Patrinus am spus. Acum, te rog, dă-ne caii înapoi.
– Ciobix, dragul meu, nu pot să dau înapoi ceea ce nu noi ți-am luat. Dar pot să-ți vând cinci cai.
– Cinci cai? Dar noi aveam zece cai!
– Câți?
– Zece cai frumoși aveam, Patrinus. Câte doi la fiecare car.
– Cinci cai pot să-ți vând, Ciobix, atât. Cinci cai superbi. Asta înseamnă cam 15 cai frumoși de-ai tăi, deci, vezi, o să ieși în câștig. Cothelas, adu caii pentru „majestatea sa“.
Cothelas ieși din tavernă și reveni aproape imediat, anunțând că cei cinci cai sunt afară. Rolouzis îl însoți pe Ciobix, ca să-i arate marfa pe care voia să i-o vândă.
– Uite, dragul meu Ciobix, ăștia sunt caii.
– Păi, ăștia sunt caii mei! se enervă Ciobix instantaneu.
– Ei, na? Ăștia sunt caii tăi? Cum îți dai seama?
– Păi, după marcă. I-am însemnat cu fierul înroșit în foc eu însumi, cu marca mea, cu numele meu. Uite, aici, pe crupă, este numele meu!
– Rescuturme, te rog, ia citește semnul de pe cal. Ce zice?
– LEGXIIIG, citi preotul.
– I-auzi, Ciobix. Te cheamă cumva Legiunea a XIII-a Gemina?
– Asta e porecla mea, da.
– Hai, te rog, lasă minciunile. Ăștia sunt caii tăi așa cum eu sunt împăratul Romei. Hai înapoi în tavernă, să discutăm.
Moskon aduse o carafă de vin și două cupe romane, din argint, iar Rolouzis și Ciobix începură să negocieze la sânge. Cam pe la a cincea carafă, Ciobix acceptă să cumpere caii. Ajunși la a șasea, cei doi discutau despre preț.
– Taraboste, spuse Ciobix, bani nu am, dar am înțeles că sunteți creștini.
– Da, suntem, spuse Rolouzis plin de mândrie.
– Atunci știu cum să-ți plătesc pentru cai.
– Ia spune, cum?
– Am să-ți dau ceva pentru templul în care țineți slujbele.
– Ce ne dai tu pentru templu?
– Ceva care vă trebuie neapărat și sunt sigur că nu aveți: un clopot de bronz, făcut chiar de tribul meu.
– Clopot de bronz? La ce ne trebuie?
– Îl puneți în vârful templului și îl faceți să sune atunci când lumea trebuie să meargă la slujbă. La fel, puteți să-l folosiți și atunci când este vreun pericol, când trebuie să vă strângeți toți. Are multe întrebuințări și e foarte folositor.
– Rescuturme, auzi ce zice „majestate“, că ne trebuie clopot. Așa este?
– Așa este, ne trebuie. Dar să fie din bronz.
– Este, este, întări Ciobix.
– Bine, băi, rege, ia caii și dă-mi clopotul.
Tranzacția se făcu în afara cetății. Daco-geții luară clopotul, oamenii lui Ciobix luară cei cinci cai, îi înhămară la care și plecară spre alte zări, făcând veseli cu mâna înspre daco-geți.
– Rescuturme, e frumos clopotul acesta, spuse Rolouzis, care de-abia se putea ține pe picioare.
– E frumos, taraboste, dar nu cred că e făcut de Ciobix. Cred că e furat.
– De ce spui asta?
– Păi, uite ce scrie pe el.
– Rescuturme!
– Aaaa, scuze, am uitat că nu știi să citești. Uite, aici, scrie mare: Ecclesiae gentis.
– Și ce înseamnă asta?
– Biserica neamului.
– A cărui neam?
– Nu știu, Rolouzis.
– Ei, atunci zicem că e biserica neamului nostru, aia e.
Nu apucă tarabostele să termine că Moskon năvăli în tavernă, răvășit:
– Tată, tată, au dispărut lebedele!
– Au dispărut lebedele? Alea pe care le țineam să le vindem romanilor din Tomis pentru treizeci de cai și douăzeci de oi?
– Alea, tată. Au dispărut. Toate!
– Toate? Și cum au dispărut, Moskon?
– Cred că au săpat o groapă sub zidul cetății și au ieșit pe acolo.
– Au săpat o groapă sub zidul cetății? Unde?
– În dreptul locului unde a făcut tribul lui Ciobix tabăra azi-noapte…